dimanche 19 janvier 2020

Premiu Timpesta 2020 : L’onda

Un testu di Marine Gros


Sussura ingiru à a so nacella un mari dulci, cù certi scialuppati chì lampani un’ eterna lagna annant’à i so conzuli. Quandu a notti aliena a so piazza à u soli, u celi duventa sbiadatu è i rispechji rusulini versani supra à a ballana una spera prupizia à u nostromu. U ventu friscu è salitu boca a so barca debbuli incù a spuma di i bordi. U ghjornu pinetra u scialuppatu spurgulatu è, in a cava luminosa, u mari pari d’abbindulà a luci incù i so cavaddati d’oru è d’azuru.

Ticchi ticchi, u celi si tinghji di grisgiu. I nivuli sò bassi, listessi à una tindina chì abbughja è chì falarà pian’ pianinu, cagiunendu u neru argutu è bufulu. A luci scialba ùn hè più tantu prisenti, sufficenti è nundimenu pà sculinà u bucinu annantu à a so nacella. Libara quant’è u pinsà, svrimba u vasceddu, è in a so collara insinsata, a cavaddata burrascosa è greva ùn hà chè un burbuddu lagnosu. Suttu à u so vasceddu timicu, com’è un ghjicanti chì si murtifichighja suttu à ‘ssu pesu vanu, l’onda chì piega li scava un liquidu tumbali.

U so corpu gallizighja à l’azardu supra à l’acqua com’è i tavuli di u so batellu. Deriva annant’à u marosulu cù trosti è sussuri. Ugnunu di ‘ssi rimori li porta un’ imagina, è, fissendu u soli un’ ultima volta nanzi di mora, vidi u spampillimu d’un fanali russu affaccà d’un nivuli tetru, spissu, è chì u faci sunnià. Hè finita, t’hà l’ochji chjusi. L’ultima onda l’hà purtatu. Avali, u mari biotu è sulitariu ùn hè più chè un aridu disertu.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire