mercredi 27 mars 2019

Premiu Timpesta 2019 : Manu in a manu

Un testu di Suffia Marruchi 


Culline è piane si suvitavanu à l’infinitu. Alzava un capu ognitantu da rendesi contu di quantu li fermava à marchjà. 
U restu di u tempu fighjava i so passi è i so scarpi crosci nant’à l’erba corta. 
L’avianu attiratu subbitu, nant’à e riviste di viaghju, sti ritratti di dolce culline verdichente. Stu culore vivu è luminosu à mezu à u tempu nebbiacosu. Si rammintava bè stu laziu ch’ellu avia di stendesi nantu, à a prima uchjata. 
Avà ch’inciaccava s’erbigliula, li scappava a risa pinsendu à sta brama, mentre chì ogni ciuffu di st’erba piattava un cacatu di pecura. Bella macagna. 
L’umidità li entria in l’osse, a piossa fina li schjaffittava u visu. Avanzava attivamente. 
À ogni passu novu è malgradu a pena, si sentia vultà à a vita. 

Apre l’ochji cumu dopu à un’anestesia. Chì bughju. Chì freddu. 
U cotru invade i vetri di a vittura. Nentru è fora. 

Entrì in u carru cù l’altri turisti. 
U munasteru in ruvina accintulatu da u campusantu, e tombe cù a croce celtica è i culori scemi di a vegetazione rendianu stu locu magicu è misticu. 
A visita era compia ma a guida spiegava sempre a simbolica è i miti celti. 
Malgradu l’attenzione data à st’omone russicciu, sentia bè i sguardi di u gruppu nant’à ella. 
Tony era partutu. Scappatu per ste piaghe, à pedi, senza mancu rigirassi. 
L’avia piantata in piena campagna irlandese. In u mentre d’una visita. In pienu viaghju di coppiu. 
Compia a spiegazione nant’à i Leprechaun, l’omone s’avvicinò per dumandalli s’elli pudianu parte ancu senza u so cumpagnu. Assentì. 
U rombu è e vibrazione di u mutore si fecenu sente. 

A risunenza di u dulore nant’à a tempia li face strizzà l’ochji. 
Arianà hè à u so latu. E cinte sò strinte attornu à i so corpi. 

Spinta a porta di l’O’Donoghues, crosciu merzu, si pusò à nant’à u primu sgambittinu di u bancone di legnu. Tony era stancu malgradu l’autostop. Dumandò una Kilkenny è misse a so vesta à siccà nant’à u scaldatoghju à oliu. 
Si fighjulò attornu. 
Da tantu ch’ellu sugnava di vene quì. Locu di musica. Postu storicu ch’avia vistu nasce gruppi mitichi cum’è i Dubliners. 
I ritratti appiccati à i muri li facianu sfilà davanti à l’ochji serate sceme trà musica è emanazione d’alcolu, ciarlate è balli. 
Era què ch’ellu circava in stu viaghju. 
Micca girandulate per i magazini, micca selfies davanti à i monumenti o giri turistichi per chinesi. 
Ellu circava sempre l’autenticità. 
Arianà invece, ùn era ch’apparenza. 

I corpi letargichi ùn ponu scuscicà. 
Solu e mani di i dui si toccanu, intrecciate senza ch’elli pudessinu movele. 
Cumu sò ghjunti in a vittura di lucazione? Chì l’accade? U carru si move lentamente. Cumu spintu da qualchidunu. 

Ogni reta suciale era viota di a so prisenza. Ferà u musu o ùn averà più batteria. Tandu li passerà. 
Sapia chì stu cumpagnu ùn li cunvenia. Era chjaru da tempu. Fà stu viaghju era un’eresia, un tentativu vanu di salvà qualcosa ch’ùn esistia più. 
Entrendu ci vuleria à regularizà a situazione è parlà à l’amichi è a famiglia, s’ellu ùn si calmava. 
In fin’ di conti, era forse ciò ch’ella sperava ; ùn vedelu calmassi. 
Eppò, ella ùn si ne steria tantu sola, pensava, in u mentre ch’ella osservava per a finesta di a camera, a Liffey. 
Ci era Michè chì l’aspittava da tempu. Era un tippu bè per ella. Si piacianu da anni. 
Pichjonu à a porta di a camera di l’osteria. Era Deaglan, a guida turistica. 
Venia à piglià nutizie di Tony è sapè cum’ella stava. Quant’era caru. 
Si pusonu in camera à parlà. 
Passonu a serata cusì, trà cunfidenze è scambii. 
Più Arianà spiegava a so situazione à st’omu scunnisciutu, più sapia ciò chì li fermava à fà vultendu : 
spiccassi è aburtisce. 

L’acqua principia à entre. Sale. Un rimore di lama torta indica chì u carru affonda. 
À bordu, nimu ùn anscia. Solu l’orbite dilatate provanu chì i dui capiscenu chì ùn anu scappatoghju. 

A serata avia pigliatu una svolta tremenda. 
S’eranu piattati in u carrughju di latu à u pub. Facia ore ch’ellu fighjava à bella Tara, à l’opera. Ore ch’ellu bramava di stringhjela à sè. A barrista capellibionda avia infiaratu a so brama cù e so curve sinuose. 
I ghjochi di sguardi è i surrisi eranu sfilati quantu e biere. 
Tony si sentia bè. Si sentia liberu. U sonu di a musica u purtava. 
Basgiava a giuvanotta nant’à u collu è rispirava u so parfumu, imbuleghju di sigaretta è whisky. Allacciava a so vita snella. Allisciava è cumprimia cun forza i so seni. Si scaldavanu. 
Ùn bramava chè d’apreli l’anche è paspà a parte più bella di u viaghju. 
Questa era a vita, pensava in u mentre chì un’ombra s’avvicinava. Eppò, più nunda. 

Deaglan spasseghja u gruppu di u ghjornu in a cuntrata di Wicklow. 
Ghjunti davanti à u Glendalough Upper Lake, si piantanu à ammirà u paisaghju. 
I turisti parigini sò smaravigliati. Stu locu pare fattu da e fate, creatu da pudè dà vita à l’immaginariu. 
L’acqua di u lavu hè placida. Nisuna traccia di a vittura affundata eri notte. 
Chì fullia stu mondu quantunque. 
L’odiu pè l’altru piglia u passu nant’à u fattu d’avanzà manu in a manu. 
Allora chì, davanti à a morte, simu torna uniti. 
A vita offre figlioli à persone ch’ùn li volenu. 
Coppii si permettenu di tumbà feti, di caccià a vita. 
A ghjente campa in u peccatu senza mai pentesi. 
A legge nant’à l’interruzzione di gravidanza hè scambiata da pocu in u so paese. 
Dopu à anni di resistenza, u paese hà cappiatu a legge divina. 
St’affrontu, stu tradimentu, ùn li pò accittà. 
Deaglan, cum’è u so nome, hè carcu di buntà 
Oghje li tocca à riparà st’inghjustizia. 
È ùn hè chè u principiu. 





3 commentaires: