mercredi 25 mars 2020

Jo (Ultima parte)

Una nuvella di Jean-Yves Acquaviva 


Quellu ghjornu, dopu à avè stanciatu a so ultima buttiglia, si risolse à sorte. Cuntava beie ghjustu di chè anibbià u so spiritu chì li paria sempre troppu chjaru. Si lasciò ingutuppà da l’ansciu trascaldatu di sta fine di maitinata d’estate è si ne falò sin’à u caffè da sottu à u so immobule. Scelsi un capu di u comptoir, u scornu u più bughjicunosu di u locu è cherse un whisky. Cusì stallatu, pudia gode di u picculu scioru chì travirsava u caffè. E trè prime turnate ùn bastonu à falli scurdà u perchè di a so prisenza quì, ma ghjunsenu faciule à sguassà e so prumesse di muderazione. Zurlò sin’à a sborgna ceca, luntanu di i pinseri imposti da a so ricchezza nova. Quandu Louise pigliava a so manu, quandu u so zitellettu pigliava a so manu, era invasu da una gioia incridibule. A maiò parte di u tempu ne gudia cum’è l’avaria fatta tuttu ognunu, ma qualchì volta vidia altre cose, un nulu inframettesi trà ellu è stu sole troppu lucicante. U so mondu, tandu, ùn era più ch’una mansa di ruine, a so cità urgugliosa ghjacendu cum’è una derisoria Cartagine, vittima di a scimizia di l’omi. Nu sti mumenti custì, li ci vulia à annigà a so cuscenza, abbambanà di vapori ettilichi u sintimu d’esse di più ch’una esistenza vana. Ùn avia mai bramatu ch’omu s’arricordi d’ellu è avà ùn suppurtava l’idea di perde quelli chì avianu da falla. 

Quandu u servore vense à dalli un’antra dosa di terappia liquida, ricusò mittendu a so manu nant’à u bichjeru. Eranu cinque ore dopu miziornu è era tempu d’attippà à a strada di u ritornu. Tugliendusi da u so tabburè, li vense l’idea chì i so passi s’avianu da assumiglià à quelli di Ghjesù Cristu ma senza petre nè passione. Cum’è ellu, s’indinuchjò parechje volte sottu à u pesu di a soma. Cum’è ellu spirò d’esse incrucifissatu cridendu d’esse libaratu è infine, bramò a misericordia d’un Longinus chì criparia u so core. A sumiglia di i viacroce si spense davanti a porta di l’immobule quand’ellu minò di capu nentru. A pena l’aiutò à trascinassi sin’à l’ascinsore. Surrise, pinsendu chì u so spiritu era sicuramente abbastanza anibbiatu avà è appughjò nant’à u buttone ch’ellu cridia d’esse quellu di u so pianu. Sorte di a cabbia, trincà à manu dritta, torna un sforzu è u casticu piantaria. Aprì a porta, a tirò daretu à ellu è fece qualchì passu. 

L’incridibule scena li sburlò l’ochji è li scuzzulò u corpu. Ellu, era chjucu, dissuchjatu da l’anni, a fronte cuparta da una ciuffa argintata ch’ellu accunciava in permananza per piattà u disertu di u so capu. Ella, era chjuca chjuca è magra quant’è ellu. Tinia a so sigaretta trà u ditu grossu è l’indice è tirava adossu da a punta e lapre cù un’aria di i più sporchi. Nu l’appartamentu vulava u muscu d’un incuntinenza chì paria d’imprimuralli pocu. L’omu tinia forte u zitellu. A donna tirò un’ultima volta nant’à a sigaretta è a li schjuccò nant’à a spalla. Jo scappò, lascendusi daretu a puzza di stu locu chì li brusgiava e trippe. Pigliò e scale è falò d’un pianu. Puntò a porta di u so studiò è dopu à avè vardatu chì nulla ci si piattava, si lasciò cascà nant’à u lettu. 

Dipoi, avia sbriacatu è campava torna è torna u casticu di u zitellu. Mai ùn si pudaria scurdà e so mani sputrite nant’à a so pelle marturiata. Pudaria vive mille vite di mille anni ognuna, ùn sguassarianu a fiura di i colpi chì l’inghjuliavanu, imbruttendu u so duvintà è brusgendu a pace di a so anima. Jo circava e ragione chì l’avianu fattu apre sta porta. Louise diciaria sicuramente ch’ella era l’opara di stu diu ch’ella prigava, chì nulla ùn hè in manu à l’estri di l’azardu. Ci vidaria un cennu mandatu da i celi per salvà u nucente, a preda di i boia. Li diciaria di rimettesine à a ghjustizia di l’omi per fà piantà st’infamia. Jo ùn cridia nè à Diu nè à a Ghjustizia. Cridia à l’amore di i soi, à a forza di a so manu tinendu quella di u so purfigliolu, à u chjerchju di quelli chì si tenenu caru. Era quessa chì li ci vularia à abbandunà s’ellu sciglia a strada di a sola ghjustizia ch’ellu cunniscia. Ùn pudia sminticà u zitellu. Ma quale u staria à sente, quale cridaria un briacone à u passatu cusì carcu ? Torna una volta, li ci vulia à rende i colpi, falla per stu zitellu quantu per ellu stessu, pocu impreme u prezzu. Attippò per e scale à sin’à u pianu supranu, u settimu di l’immobule. Pruvò à apre a porta è videndu ch’ella era chjosa, a sbundò. I dimonii eranu quì. Jo ùn cridia à Diu ma cridia à u Diavule. Li ci vulia à fà in furia di paura chì i so dui servi ùn si ne collinu in fume. Senza lascialli u tempu d’un gestu, i sfragillò di piombu. Si misse di punta à elli, turnò à carcà u fucile è tirò dinù nant’à e so salme dichjangulate. A fece trè volte. Quand’ellu piantò, firmava solu un intrecciu d’osse è di carne brusgiata. Fidighjò una stonda e duie manse marrunnicce nant’à u soffà biancu cum’è s’ellu circava à ricustituisce mentalmente a so apparenza umana. Ùn vide e so anime nere falà versu e prufundure. Ùn intese i mughji di a so gioia d’esse stati resi à u so creatore. U tempu d’una siconda dubbitò di a so scelta eppo’, pinsendu à u zitellu, surrise. Pusatu nant’à un futtogliu, aspittò u so distinu. Avaria pussutu parlà di st’agnulu è di e so ale ch’elli brusgiavanu, di a ghjusta sintenza ch’ellu avia applicatu per ch’ellu torni à vulà. Eppuru, ùn disse nulla d’astru cà ciò chì i flicchi vulianu sente. A so scimizia criminale, u male arradicatu à u so spiritu malatu, eccu a spiecazione. Mansu mansu, si lasciò purtà ver’di a prigione duve, oramai, i so ghjorni sprufundarianu. 


Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire