dimanche 17 novembre 2019

Irish Blues

Una nuvella di Jean-Michel Neri


Si sintìa a campana di u quartiere in fronte sin’à u core prutestante di a cità. Un mughju tamantu li rispose, lampatu da i nostri, chì mandava u Papa à scopre l’amore à l’usu grecu. Era quessa a nostra ceremonia di a dumenica : briunà parullacce in ribombu à u so campanile sin’à l’ultima misura. Chì n’avìamu à futte, noi, di a dumenica santa, di a messa in latinu è di tutti i so vezzi. Per mè ghjera più tantu per ghjucà li à a risa chè una questione di fede personale. Di religione n’avìu pocu, di diu micca, è di maestru ancu di menu. L’aspettu u piu patèticu di a mo vita ghjera chì mi facìanu cacà tutti quanti ch’elli eranu, l’Irlandesi quantu à l’Inglesi, i naziunalisti quantu à l’unionisti, o piuttostu diciarìa chì mi piacìa à cantà senza distinzione The Pogues o The Clash. A mo piazza in stu mondu ùn l’avìu scelta. Eru natu d’un babbu scuzzese esiliatu è d’una mamma gypsy stanca di girandulà, è eru cresciutu in un postu chì cambiava di nome secondu quale ne parlava. Elli u chjamavanu Derry. Inde noi è sin’à Londra si dicìa Londonderry per ramintà quale ellu era u patrone. A spaccatura di sta cità s’assumigliava à a u burdellu in u mio ciarbellu. 

À mezu à stu bisbigliu ci era un locu unicu in limita di u Bogside, una spezia di bastimentu à cavallu à nantu à a fruntiera invisibule di l’Apartheid, goffu cum’è una fabrica abbandunata, induve ci fraiàvamu cù l’altra manza di catò quand’èramu zitelli. Avà, ciò chì si passa quì indrentu hè diventatu per mè a cosa a più bella di a mo esistenza. Un arcubalenu in stu bughju. N’avìu intesu parlà ma a vulìu vede da per mè. A prima volta chì mi sò decisu à andà ci, a paura d’ùn sapè ciò chì m’aspittava m’hà trattenutu fora un bellu mumentu. Appughjatu à un muru, fumendu una sigaretta dopu à l’altra, mi ne sò avvistu chì i clienti eranu ghjovani, di tutte e religione è di tutte e parte di a cità, ancu sì à l’esternu ùn si mischiavanu micca. Ogni volta chì s’apria a porta, scappavanu rise è tutte e musiche chì mi piacìanu. Mi sò lampatu. A sala ùn s’assumigliava à nunda di ciò ch’avìu vistu. Screni è quadri spendicati sin’à un suffittu altu quantu à un celu, sculture da per tuttu cum’è s’elle fùssinu clienti, scena tondula à mezu à l’edifiziu chì ùn aspettava più chè e bande per sunà, è a pancula a più longa ch’avìu vistu d’a mo vita. Daretu à ‘ssu catafalcu dui fratelli ch’eu cunniscìu, nemichi zitellini di nanzi. Eranu elli ch’avìanu apertu stu pub - club - sala di cuncerti - scena libera - galeria d’arte… chì ne sò eu, stu locu scemu chì ci facìa crede d’esse in Barcelona o in Berlinu. Un plub, eccu, è mancu caru, chì ùn ti costava nunda à piglià ti ci una sborgna nera. È poi c’eranu e zitelle. Li piacìa anch’à elle a Guinness, ma incù a musica è l’arte in più allora… un nidu c’era. 

Avà hè per mè una siconda casa. Ci travagliu ancu certe notte. È cusì ch’aghju scontru à ellu, sirvendu li bichjeri di Guinness tamanti à caraffone. Face una simana ch’ellu vene tutte e sere ma ghjè a prima volta chì no’ parlemu un pocu. Per ciò ch’eu capiscu, mi spiega ch’ell’hè un scrivanu stranieru famosu. A scrittura è a fama ùn si vidìanu, ma stranieru u suspettavu colpa à u so accentacciu. Li piace dapoi tant’anni à vene in Irlanda per l’embiu è a pesca, ma ùn cunniscìa micca stu cantu di a fruntiera, è hè surpresu di vede ghjente di sfarente cunfessione cusì in armunia. Li rispondu chì stu pub hè un pocu speciale, ma quantunque l’Irlandesi sò cusì, più beienu più sò bravi è menu si casticheghjanu, nè cù a messa, a cuntramessa è mancu cù a pulitica. À st’ora, a vecu bè ch’ùn hè micca a pesca à u salmone chì l’hà purtatu quì. Daretu à i so spichjetti, ùn capia più di u sguardu una bella ciuffuta capirossa cù l’ochji verdi, pulputa à dannassi. A socu, eiu, chì sta tipetta si chjamava Sean prima di fassi insetà u più bellu pettu à u nordu di Belfast, è chì a parte maiò di e donne magnifiche prisente sò più masci chè femine. Cercu à prevene lu à tintenna tuppata ma ùn sente più nunda, u mo avvisu ferma inutile quante à un preservativu à una mamma irlandesa. Dopu à un’ oretta di chjachjarata sottu voce, u vecu esce da u pub appicicatu à u bracciu biancu è spilatu di frescu di Sean/Angie. 

Era quella a novità di stu locu chì m’avia abbambanatu, in più di a festa, di a musica forte è di l’arte in tante spressione : ghjera u miraculu LGBT à a crucera di i populi nemichi, in un mondu vechju ch’ùn suppurtavu più, induve ùn mi cunniscìu mancu mè stessu. 

Sò passati trè ghjorni nanzu ch’ellu rivenghi. Ùn la socu sè ‘ssa stonda hè stata di piacè o di cunfusione. Ùn avemu mai riparlatu de quella sirata, ma simu divintati amicacci.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire