mardi 7 avril 2020

Premiu Timpesta 2020 : Un dopu meziornu di sangue è di focu

Una nuvella di Mady Vincensini


Li rivenia in mente ‘ssu locu solu quand’ellu era sottu à a sciappittana, inciaccatu da i sulleoni in cor’di a statina. Eppuru l’avia cunnisciutu quandu l’acqua cutrata l’annigava o quandu a rabbia di u ventu d’inguernu u facia piecà. 

Ma solu u calore infiaratu u facia rinasce in ogni scornu di a so memoria. 

Ùn si vidia da a strada, innò, ci vulia à falà un chjassu pulverosu induve un vechju sumere abbambanatu da u sole a fidighjava cun l’ochji supplicanti. U chjassu paria senza fine… ma d’un trattu s’offria à ella, ‘ssu pezzu di tarra, u so pezzu di tarra, una lenza di a so anima chì omu avia pruvatu à macinà. U risentia prima di vedelu, di mette i pedi nantu à u so lenzolu d’achi di pinu secchi, innorati, chì cuprianu a tarra fora di u locu precisu induve qualchì vacca, di notte sentia u so ansciu, avia l’abitudine di passà per andà à u puntu d’acqua u più vicinu. I pini immensi eranu sentinelle fiacche da u calore, sventrati da ellu è i trizinimi ciochi ch’elli lampavanu, tandu surtianu da u più prufondu di a tarra. 

‘Ssu rimore, a sapia, seria per sempre in ella ; indicibile, terribile, un lagnu, un stridu. E lecce è e scope sticchite da Aostu infiaratu piattavanu un pozzu naturale chì innacquava tempi fà una vigna ; u dulciume di e caspe d’uva inciaccate frà e so dite li cullava in bocca. Una serpona nera ne avia fattu a so tana. Sta guardiana longa longa è feroce si pisava di punta à quellu chì avia u stomacu di francà u so agrottu per andà sin’à a chjarina chì cunfinava u terrenu. È s’ellu era un presagiu ? A sapia ch’ellu accaderia qualcosa quì ; dicia « qualcosa » perchè ùn sapia dì chì era ‘ssu sintimu chì cullava in ella quand’ella percepia u rispiru di a tarra chì li dicia ch’un ghjornu ci vuleria à fughje ‘ssu locu è chì u celu, stu ghjornu, diventeria rossu sangue. In a ghjurnata, i zitelli custruianu casette d’un ghjornu, suminavanu stagnoni è vanghe è i so dissegni chì vulavanu cù u ventu venianu à calassi cum’è farfalle nantu à l’erbe russicce. Un van vechju è bellu chì cuntava un numaru inestimevule avia finitu i so viaghji davanti à dui pentunoni chì marcavanu e limite di u tarrenu. Ci si agruttavanu a notte, ma dinù certe ghjurnate quandu nuli ingrisgiati chì trascurrianu à l’asgiu u celu eranu sventrati da tempurali caldi. Eppuru una angoscia cioca a stringhjia perchè a sapia bè chì a serpa nera ùn era a guardiana di i lochi ; era ellu u maestru, u rè di ‘ssu reame di virdura è di bellezza ; ùn si pudia prevede i so estri è i so gesti quandu a carezza si cambiava in un pugnu strintu. Era ellu à fà a legge è ùn si pudianu discutà e so decisioni. Certe volte, quand’ellu sunava di chitarra o ch’ellu incendia u focu in un furnaccinu ch’ellu avia fattu cù e so mani, calava a guardia, circava à crede à a felicità è pruvava à fà stà bassa ‘ssa voce chì, senza sfiatà, li annunciava a strage à vene. Ma quandu a chitarra stanciava, u sguardu cambiava, i zitelli firmavanu sticchiti è sapia tandu chì u peghju accaderia. 

È ghjunse quellu ghjornu. A vigilia, l’avia questiunata, ossessiunale : induve ere ? Cun quale ? Induve ere ? Cun quale ? Cum’è sempre l’avia rassicuratu. Ma colmu di ghjalusia, in pienu in u so deliriu, una volta di più, ùn l’avia criduta. Ch’ellu avessi preparatu a so morte, ella ùn ne sapia nunda. U lindumane fù stunata da u so calmu, i so gesti eranu misurati, u so sguardu impassibile ; disturbata, ùn sapia cumu interpretà stu fattu, a fiura d’un tigru li vense à mente ; silenziosu, sicuru d’ellu, pacente, chì a preda era digià vista è sacrificata. Sopr’à tuttu ùn dì nunda, aspettà… U ripastu si passò in a gioia, poi s’era avvicinatu d’ella è li avia murmuratu pianu pianu : hè oghje u to ultimu ghjornu, guarda u celu è l’arburi per l’ultima volta, guarda i to figlioli per l’ultima volta avia aghjustatu pisendu bè ogni parulla : induve tù vai ùn ai bisognu di nunda, perchè chì ai da more. 

Li cacciò unu à unu i so ghjuvelli, li levò di manu u rumanzu ch’ella lighjia è i inciaccò in tarra cù un furore cuntenutu. A fece pusà di forza, pigliò una petra à arrutà è fece una croce nantu à u so visu, di punta à i zitelli attunati. 

U gestu era statu lestu è precisu, u fidighjò tandu in l’ochji è u primu colpu partì in una viulenza infuriata. Trafurcava, cascava, s’arrizzava. A minava, à calci è à pugni ; di tantu in tantu a facia pusà torna : palesami a verità ! palesami a verità ! Ma palisà chè ? Chì pudia dì per calmallu ? È i colpi falavanu à doppiu. Ùn sentia nunda chì a sola ossessione era chì i zitelli fughjissinu st’infernu. Ma malgradu e so supplicazioni stavanu vicini à ella, insischiti, è assistianu à u so suppliziu. 

Avà avia pigliatu un’accetta è a lacerava d’ogni parte. U so corpu era diventatu un fiume di sangue. In a so angunia sentia u roncu cumuvente di u sumere chì mughjava u s’addisperu. 

Quantu facia ch’ellu s’arrabiava nantu à ella ? Poi a lama strappò un’arteria è à ogni pichju di u so core un zirlu purpurinu si pisò ver’di u celu, disseminatu avà di tacche nere. Si ramintò l’odore di u sangue chì spiscinava nantu à a filetta, si ramintò dinù di u so sguardu, chì a fidighjava viutassi di u so sangue. A fidighjava cù un imbuleghju di curiosità, di dulcezza è ancu di cumpassione. U tempu s’era firmatu. Prununciò ‘sse parulle : ti tengu tantu cara… ma ci vole chè tù morghi avà. Infine a liberazione, fù sullagiata. Mentre li purtava u colpu fatale, un pinu craccò cusì forte ch’ellu sì vultò surpresu da a putenza di u rimore. Fù tandu di spinu à ella è visse à tempu un cultellone vicinu à u furnaccinu. In un ultimu soprassaltu, u pigliò è u li zirbò sanu sanu in e reni. Mancu un stridu. Si vultò prestu, a fidighjò è cascò in pianu tirendusila nantu à l’achi di pinu innorati. Tandu u celu rossu i s’inghjuttì. 


Traduzzioni à cura di Joseph Antonetti

Illustrazioni : Spanish Flamenco Dance Female in Red Dress - Anastassia Orehova

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire