lundi 2 mars 2020

Sacrifiziu


Una nuvella di Jean-Michel Neri 


A notte, quandu li paria chì tuttu u mondu fussi adurmintatu, si tuccava u minchju, un culpettu cusì, senza rimore è prestu fattu, ùn vulia micca pone certe idee in capu di l’altri occupanti di a camerata. Li bastava a ghjurnata, à piattà si di tutti ‘ssi storti in giru à ellu, pè rende si da u rifettoriu à u curtile o da a bibbiuteca à l’infirmaria, senza fà si rimarcà nè chjappà in calchì scornu disertu. U peghju era pè lavà si. U risicu maiò. Facia una simana ch’ùn era mancu più passatu pè e dusce è puzzava quant’à un beccu, chì u sudore di paura hè u più cattivu ch’ellu ci hè. Unicu benefiziu di a so brutta cundizione, certi u fughjivanu cun schiffu. Ma ùn bastava micca à stumacà i più viziosi, l’avianu elettu « Miss » di u stabilimentu, è st’irunia a pacava ogni ghjornu. Ciò ch’ellu avia rimarcatu ghjera chì frà a manza d’aggrissori cutidiani, i primi à trattà lu di « pedè » eranu dinò quelli, cù a bella scusa di stuzzicà lu, chì u tuccavanu è u palpavanu di più. Avianu sempre una manu pronta à carezzà a so pelle di zitella o à pruminà si à nantu à u so culettu, ridendu è macagnendu lu certu, ma cun un’ insistenza chì tradia l’ingurdizia è u piacè culpevule. Qual’eranu i pedè ? L’avaria fattu surride ‘ssu paradossu sè ùn l’avia fattu soffre tantu. Ellu ùn sapia mancu ciò ch’ellu era sè stessu, nè s’avia più gustu pè i masci o pè e femine. Ùn ci pinsava tantu, u sessu ùn avia impurtanza. Tenia caru una persona pè a so fiara è a so billezza, è billezza in ‘ssu mondu ci n’era tantu, n’era cunvintu. In quellu chjostru dinò si pudia ancu truvà calchì tesoru d’umanità. Ellu, aspettava ghjustu di finisce u so tempu quì, studiendu un pocu, passendu un esame o dui. Pigliava ciò ch’ellu pudia è suppurtava u restu. A so prigione si chjamava pensione, liceu, internatu... è ùn saria micca chjosu quì pè sempreternu. 

Cum’è mè ci n’hè un altru. Nimu a sà. Si chjama Andria è mette assai talentu à assumiglià si à l’astri è à fà si sminticà. Ma certi sguardi frà noi ùn bugiardanu micca, è hà vistu, ellu, ch’eu aviu capitu, ch’eu l’aviu ricunnisciutu, ma sopra tuttu ch’ùn diceria nunda. Nè stemu vicini, nè parlemu inseme, mai. Andria hè grande è musculatu, u cuntrariu di mè. I mo capelli sò longhi quant’à quelli d’Andria sò corti. Aghju rinnunciatu à ‘ssa camuflatura. Sta volta, torna, ‘ssa lunghezza di donna incagna à certi, sempre i listessi. Mi ritrovu bluccatu in un curridore di u terzu pianu, davanti à i sanitarii di u quartiere di l’interni. In giru à mè ci hè una muraglia di cinque o sei petti chì m’impediscenu di scappà. Vecu u survigliente, à pena più vechju chè quessi, alluntanà si discretamente per ùn risicà di mette si à dossu ‘ssa rubbaccia. Dopu una scuzzulata è calchì schiaffu sò agguantatu pè i capelli è po’ trascinatu fin’à una cabina di duscia. I mo panni sò staccati da parechje mani arrabiate chì mi lascianu nudu è ingrunchjatu contr’à u pavimentu cutratu. L’acqua fresca mi casca à dossu, u mo soffiu scunvoglie, ma ùn dicu nunda. Mentre chì unu di quelli mi sbiota in collu una buttiglia sana di shampoing, un altru mi piscia à dossu ridendu cum’è un pazzu. Chjodu l’ochji. Avà sentu mani numarosi chì mi frustanu a pelle. Ghjocanu, tutte quant’elle sò, sott’à a sciuma è pizzicanu parte di u mo corpu chì solu à mè appartenenu. Riapru l’ochji è vecu à quellu chì pisciava, goffu è pilosu quant’à un omu, ghjucà cù u so strumentu sempre fora di u pantalone, a so manu posta nant’à u mo sessu. Per a prima volta u so sguardu fribbacciulosu mi face più paura chè odiu. 

Ghjè ellu chì mi caccia fora di a stanzina di bagnu pè lampà mi, nudu è sapunosu, nant’ un lettu di a camera più vicina. Hè quella d’Andria. Unu di ‘ssi ghjacari li cumanda d’esce di stanza, ellu u manda à cacà. Cercu un aiutu in u so sguardu ma u so visu ferma chjosu. Tutti l’astri sò in giru à mè è mi mantenenu bracce è ghjambe. Possu vede u cazzu di u furiosu avà drittu cum’un candelu. M’appoghja nant’à u capu è mi pianta u nasu in u cuscinu. Ùn vecu più nunda ma sentu scappà a so risa narbosa. È po’, una voce si face sente, chjara, imperiosa, quella d’Andria : Làsciamilu ! Un silenziu. Ùn sò micca sicuru d’avè capitu bè. Ùn ci vogliu crede. Andria, torna : Sò eiu chì l’aghju da casticà ‘ssu finochju. D’un colpu, a rabbia ch’avia in mè è chì mi dava a forza di tene bola in pezzi. Mi sprufondu. L’altru animale prova di dì calcosa ma si vergogna d’insiste. A banda ride di a so cunfusione, è mi stringhjenu più forte. Ellu sbuffitta, ma lascia a piazza à Andria. 

Un muvimentu daretu à mè. Un corpu pisiu si cala nant’à u meiu, una carne sbrusgiulente sfiura e mo paffe. È poi, cun dulcezza Andria mi dice à l’arechja : Perdonami amicu, ùn pudiu suppurtà ch’ellu fussi quellu purcellu pè a to prima volta. Ùn aghju trovu chè què... 

E mo lacrime sò d’addisperu, di dulore, è di gratitudine. 


Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire