samedi 15 février 2020

Premiu Timpesta 2020 : Un coppiu ardenti

Una nuvella di Chjara Tomasini


U ventu soffia pazzu à mezu à a machja, torci sutt’à i so assalti i fusti ghjovani è l’arburi centannaghji. Hè u mumentu bonu. 

Una infiarata di fulminenti cussì brusgenti à u me cori cumencia à sciappittà di milli picculi luci. U me ghjinitori scappa è mi lascia urfaneddu, t’hà pà u so fiddolu sacru i sogni di vastità. Ùn l’aghju da micca da diluda. Pienu di rabbia, apru a bucca è manghju à strappera. A me parsona s’infiara è sorghju da u celi o piuttostu da l’infernu. In quistu mondu induva tuttu hè solu maraviddi, spuntu è nutriscu, in cor’di di a furesta, senza murali, a me ghjovana impacenzia. 

U soffiu di u ventu si faci più forti annant’à mè è u nosciu matrimoniu scimitu sbotta à a luci larga di u ghjornu, è si parsegui in un longu baddu macabru. I carezzi sinsuali sciuti da u nosciu amori irradiani è brusgiani i loca. In u celi chietu, innanzi cussì purgu, ricodda a vistighja imbrumacata di i nosci ghjochi murtali. I fumi neri chì ùn lasciani passà alcuna luci affocani a poca vita chì ferma. 

Avanzu avà cun forza, senza strada o bandera, licchendu ingurdu l’aria cù i me membri d’oru. Com’è un boia chì sempri si disarsacunighja, francu i monti, falgu i vangarona, arruvingu i vaddi. Pocu importani i prufundi abissi è i cimi più alti, manghju tuttu, sfidendu è ripuntendu à chì hè incaricatu di compiami. Cumenciu à imbriacammi d’urgogliu è di puteri. A me pazzia vuraci n’hè à l’apughjeu. 

Brusgià, distrughja. Ch’ùn fermi nudda ! 

Ma u tempu hè u nosciu numicu è u me amori fanaticu, à pocu à pocu, si sfiata. Cadu in vinochju quandu, in un’ ultima scossa, lampu à l’ultimi branchi u me basgiu murtali. A fini hè vicina. Affaca l’acqua. Più forti chè a morti. Unu sguardu à daretu, u culori di a cinnara ricopri a muntagna. Affaca l’acqua. A vita fiurisciarà di novu.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire