mercredi 11 mars 2020

Premiu Timpesta 2020 : U Messia ùn hè ghjuntu


Una nuvella d'Ornella Nobili

« N’aghju una techja di purtà sempre a mo anima, ùn vecu l’ora di truvà u paese duve u sole tombe e quistione. A mo dimora ùn hè quì. » 

Albert Camus, A Malintesa, attu I. 

A camera hè fredda. L’osservu è mi ci vene l’angoscia, un’angoscia chì puzze a morte, l’abandonu ed a fame. A camera hè chjuculetta. I muri, chì funu forse bianchi, sò maculati di tacche nere, fine, chì si mischjanu à i tufoni è a e sgrignature scavate da l’umidità. Parenu muri di prigione, quelli chì contenu a storia di i cundannati, stu picculu spaziu di spressione chì li ramente cù dulore a so umanità. Versi di puemi è contu di i ghjorni chì fermanu. Memento mori di u corciu. Ma di u ghjornu, quì, ùn s’hè mai coltu nunda. Debule è bianchicciu, u luce di sta fine di dicembre strazie à infuciassi ‘nu a camera. Cum’una chjama à u sonnu è à a passività, una tendina pagna copre a finestra. Hè chjosa, tal’è l’ochji stanchi di a famigliuccia chì dorme nant’à u lettu, à meza stanza. E cuperte sò disurdunate, runzicate da i topi è da u tempu. Quella chì pare esse a mamma, ind’un’ultima prova d’astrazzione di u cutidianu, si tene sticchita da a parte dritta di u lettu. Ùn dà capu à u zitellu chì si rimuscie, pienghjendu, à i so pedi ; nemancu à a criatura à latu soiu, chì si manghje a manu cù frenesia, un ditu appress’à l’altru. È quì capiscu. Dormenu pè schisà a fame è stu mondu ch’ùn vole micca d’elli. Ind’u scornu u più chjucu di a camera, l’ochji neri di rabbia, aggrancatu da a fatalità, si tene nant’à una sedia un zitellu d’una quindecina d’anni. Sò piatta Diu sà induve è tempu scattatu u mo ritrattu, entre un umone inde st’universu di prumiscuità. 

Hè u so ligame cù u fora. Hè u so ligame cù ciò chì li ferma d’umanità, cum’è i muri di i prigiuneri. Ùn l’aspittavanu più. Hè grande, messu bè, hà un cappillone è un custumu di sottu scala. Ùn si mischja manc’appenna à l’ambiu pisiu chì regna in a camera, eppuru u chjucchittime di u s’arilogiu maestosu s’accorda prestu à l’orariu di a famigliuccia. Cuncentratu, parla, tenendu a so manu dritta in stacca. Surride. A mamma, ella, pare di più sirena. Di solitu hà a voglia di mughjà, ghjè una granata scavigliulata chì esplode ad ogni goccia di piossa, ad ogni pientu di più, oghje disarmata da un surrisu. A frequenza ùn definisce l’intensità. Un surrisu ghjè un tsunamì, ghjè a Creazione è u famosu lume in fondu di u tunnellu, ghjè un grande sole, ghjè un versu di Dante pè Primo Levi, un surrisu. Ghjè a certezza d’esiste. L’omu hà passatu a porta, lampendu prima un sguardu d’accunsentu à u zitellu nant’à a sedia. L’avia tesu una manu. U maiò, ch’ùn s’era mossu da u scornu, guardava u fora, determinatu. 

« A felicità ùn hè tuttu, l’omi anu u so duvere. » 

U fora ghjera stu locu duve i zitelli ghjucavanu spenserati ma chì i ghjochi rimandavanu sempre à a so cundizione : petre, cannette di sodà, cuperchji di pubelle. À l’ingiru e case assuffucavanu. Si crullavanu sott’à u pesu di u niente. Marchjava, scatula fotografica in manu. Pruvava à scavà u pocu di sperenza rinchjusa in stu paese di u Mediterraniu. I mo sughjetti eranu serii, severi, cù l’ochji gravi è u sognu ‘ndrentu. Eranu zitelluccie ballò in manu. Eranu panni à i balconi. Eranu vechji chjachjerendu nant’à e piazze. Pruvava à caghjà e rise. U mo arte era u brullichime di i mercati è u bufunimu di a pulitica. Scattava u chjaruscuru di a vita. Seguitava e piastre brutte, da strette in loghje, da ghjatti salvatichi in cantine catane. Eppò... Un carrughju pendicu. L’arbaccie chì si morenu in e petre di u muru. Trè balconi in fondu è sei personne chì feghjanu. Un rumore di mottò. Un omu chì corre, una pistola in tarra, un omu stracquatu. Ùn si vede a so faccia. Sò a prima nant’à u locu. Sentu a sirena di a pulizza chì s’avvicina. U so sangue hè neru. 

« Tuttu ciò chì a vita pò dà à un omu li hè statu datu. Hà chitatu stu paese. Hà cunnisciutu d’altri spazii, u mare, essari liberi. Eiu, sò statu quì. Sò statu, chjucu è foscu, inde l’annoiu, infrugnatu in core di stu cuntinente è aghju ingrandatu in u spessore di e tarre. » 

In u spessore di a camera, sì. Frà i pienti di i mo fratelli è a turpidezza di mamma. Babbu era statu tombu, era a so sola spera. Prima mi sbrugliava pè truvà à manghjà. Pocu à pocu aghju abbandunatu anch’eiu, passava e mo ghjurnate davant’à a finestra chjosa, guardend’u fora attravers’à i tufoni di e persiane chì eranu pè falassine. Po ghjè affacatu u mo Messia. M’hà datu spera è fiduccia, ricunniscenza è statutu. Aghju scupertu l’ammirazione è a putenza. M’hà datu spera è fiduccia, soldi è pistola. Aghju sparatu. 

Mi chjamu Marco, aghju quindeci anni. 

« U crimine hè dinò una sulitudine, ancu quand’omu ci si mette à milla pè esiguiscelu. » 



*Tutte e citazione sò stratte da l’opera teatrale A Malintesa, d’Albert Camus.

Ritrattu : Letizia Battaglia, Lettone, Palermo, 1978

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire