samedi 21 mars 2020

A donna (Seconda parte)

Una nuvella di Petru Pasqualini


Terza parte : strega in Amazonia 

Ciambotta i so sensi à tempu à i currenti di u fiume maiò. Ùn vole fighjà a furesta zeppa è scura chì inghjotte un cuntinente sanu. Tene i so ochji fissati versu u celu amicu, l’altra immensità di u so mondu. 

Un stridu, una galuppata, mughji nemichi à u luntanu... è torna u so pede chì li sente, nata l’angoscia di u risicu chì s’avvicina. Ma l’Amazona a porta abbastanza prestu versu lochi di a pace ritruvata. Li piace à staccà i soii di quandu in quandu per lasciassi vugà à casu, mischjendu i so sogni à una vechja realità. Mentre e so tribulazioni dipoi a so zitellina, avia capitu chì a so esistenza era di più vechja chì tutte e lune campate da a so tribbù. I soii l’accettavanu cum’è una di isse streghe chì avianu sempre campatu longu à u fiume maestru. Infine cusì a dicianu i capimachji, e canzone è e fole di a so ghjente. 

Ma ella si sentia furestera, ancu à mezu à quelle donne è ùn capia micca sempre i so ricordi, i so sogni. Di volte ùn s’assumigliava mancu stampa à u so ambiente ; nè da vicinu, nè da luntanu. A natura, i panni, l’odore, e lingue... Li paria di sunnià sogni d’altre persone, nate d’un pezzu ad avà o ancu, mancu à nasce. D’altre persone à mezu à cose mai viste, mai intese. 

Trasalta d’un colpu, cacciata da u so labirintu internu da a vuciaccia spagnola ingorda d’oru è di sangue. Capunanzu pensava à una di isse lite armate chì schjattavanu di quandu in quandu trà e sfarente tribbù. Ma l’accentu di l’omu li ramenta chì una minaccia nera è nova avia accampatu u so cuntinente dipoi parechji anni. Una minaccia chì hà disturbatu per sempre l’equilibriu di a furesta sacra. 

Malgradu chì a so barca fussi zuccata in un fustu d’arburu, saria prestu scuperta ancu puru stendu à l’appiattu. Prova à avvicinà a barcella di a sponda opposta à a voce, per ciuttassi ind’a filicaghja folta. S’arrampicheghja à un scogliu è si face cullà in terra. Nant’à l’altra ripa, e vuciacce spagnole significheghjanu ch’ell’hè stata sculinata ! Mette à corre à più pudè, sapendu chì s’ella casca frà e so mani, saria straziata per stirpalli qualchì sicretu da pudè suddisfà a brama d’oru è di ricchezze di i furesteri. Ma, ella, a sà, chì e soie e ricchezze sò di poca primura per elli. 

Si piatta, riflette da fà bolle u cerbellu, sà ch’elli ùn anu da tricà à esse quì. Sò troppu numerosi, sò ! S’appichja à un arburu è aspetta ! aspetta è riflette, lascendu nasce i cuntorni di a so decisione. 

Lampa un ochju à u celu amicu, annasa i prufumi chì fascianu i vegetali maestosi, ciotta ind’e so fole mille volte cuntate, si dumanda un’ ultima volta chì sò issi sogni strani ch’ella hà sempre fattu è pianamente è bè, da pudè lascià a so anima avvizzassi à una vita senza corpu, si taglia a cannella. 

A so salma casca in terra à tempu à l’arrivata di i suldati. Stanu una stundetta fermi, è pò l’evitanu cum’è un animale mortu qualunque. 


Quarta parte : salvatica 

S’hè storta u pede torna ! A sà ! È u cervu s’hè scappatu ! L’anu da ghjucà à a risa torna l’omi. Ma à tempu seranu azezi, chì un bellu cervione in più rientrendu da a caccia face sempre un straziu di menu, face. 

Scianchitteghja per raghjunghje u campu ! dipoi pocu, c’hè vulsutu inalpellassi nantu à issa culletta, chì di più in più, battelli vucavanu per issu mare latinu. 

A sapia ella chì di volte ci vulià cambià cun quelli chì venianu da luntanu. Era cum’un pichju, ancu di più chè l’omi quand’ella si buscava un pezzu d’ussiddiana, chì ne risentia u putere magicu, aldilà di u so ghjuvore praticu. 

Ma, u mare cambiava, i scambii si facianu più minacciosi. È l’hè tocca à u populu di a dunnetta di custruisce i primi castelli di l’isula. 

Ghjunta davanti à casa di i soii, vede subbitu a boccarisa di l’omi. - Alè a salvatica hà vulsutu batte per issa machja torna sola sola - Sentia sempre ciò ch’elli pensavanu, Ella, a salvatica zoppa - 

Ghjè vera chì di firmà sempre à u locu ùn era per suddisfalla. Avia in mente, e muntagnere è l’impiaghjere chì ùn finiscianu più di fà i so passa è veni. Soprattuttu per a caccia. Avà, ci vulia à cultivà, allevà, fà terraglie ! Poca vita ! 

Ma per i soii era d’un pezzu chì a vita era cusì ! Ma ella, u so sognu discitatu a stuzzicava da a mane à a sera ! 

Ùn avia chè 18 anni, ma decisa era. Issa bocca, à u luntanu, chì a chjamava spessu ! U più, di notte. A pusà nant’à u pentone, a fissava è a visione periferica s’allargava. 

Un ghjornu ... diventa a bocca, batte a bocca, campa è more quassù - infine cusì a dicenu. 

Dopu à qualchì ghjornu, ùn ne parla più nimu di a salvatica zoppa. 


Quinta parte : Perluccia 

Ahù stu pede. Fendu l’acque. Ci vole à falla. Una sturcitura... è parturisce. Dipoi a so nascita, 36 anni fà, sempre à torcesi. Ma per u più stu pedacciu ! Ah, l’avia scelta a vita di paese. Dopu à l’evenimenti ! iè, l’evenimenti. Iè, ùn c’era più nomi per chjamà certe cose. À crede chì dopu à e piene di parolle nantu à rete suciale, l’umanità avia bisognu d’un silenziu. 

Fà l’ortu, fà l’amore, campà cù u sole è sunnià cù a luna. È avà, esse mamma ! 

Si ramenta u so primu ricordu, à tempu à l’acque chì sculiscianu nant’à e so anche. A so scappata di casa à quattru anni. A li cuntava sempre a so minnana. Solu ella. Quand’è i genitori stavanu sempre ind’u paese di u babbu, più inghjò nantu à isse terre di signori medievali. 

Avà u paese, ghjera quellu di mamma. A casa di babbu ùn avia risistutu à a scimizia di a cumprera. Un furesteru, carcu à soldi. I genitori, elli avà... viaghji è thalasso. 

Oghje in issa casa bramata ma fatta à pezzi è à buccò, avia da fà nasce u so figliolu. Parene fole. Ghjustu oghje. A piena s’era purtata u ponte stradale sta notte. U telefunu ùn viaghja più. 

A l’avianu dettu ! Aiò si tonta o chè ?! Ch’ai da fà quassù ? Stattine puru in Aiacciu ! È s’ella affacca più prestu a criatura ?? Ma chì scumbatti sempre à stuzzicà u vespaghju ! 

A paura l’hà ! Hè curagiosa ma a paura l’hà. Si tratta di dà a vita, si tratta. Hè pronta à dà di pettu. Cumu fà ? Si lampa nantu à u tappettu di u salottu bughju, mughjendu di dulore ogni volta chì u pede tocca qualcosa. U dulore di issa cavichja maladetta si muta in una forza tremenda è astuta. A sà, a sà fà ! Ùn la sò perchè, ma i gesti li venenu. Sola, cù l’arnesi scelti, u visu chjosu è freddu, fendu e cose di manera meccanica. Pare di sunnià, pare chì u mondu gira. E vede tutte. Sò tutte quì. Quelle di nanzu, quelle di dopu. U tempu perde a so linearità per diventà cumbugliu magicu, per diventà u liquidu amnioticu di issa stonda unica. 

U zitellu pienghje. Perluccia pienghje dinù. D’allegria. Pare d’esse tuttu quì u tesoru aspettatu. 

Si chjama Perluccia a mamma è a dicerà avà cun fiertà. Ancu puru, s’ella si ferà trattà di tonta. Torna una volta. Ma oghje hà fattu a pace. S’hè scuntrata, l’hà accolte tutte. 

Qualchì mese dopu, u rituale hè in piazza. Tutte e sere, parte per a bocca, a porta di u Cruzinu à levante. Dipoi chì a mamma hè cullata ancu ella in paese à dalli a manu, a pò fà. Tutte e sere. In pace. A mamma a sà. Avia capitu digià quandu Perla avia fattu a so scappata da zitelluccia. 

È attippendu tutte e sere, a si gode Perluccia, di u ventulellu serenu chì appacia u so destinu di sempre. 

FINE

Illustrazioni : Amazonian Kichwa woman, Quentin Hubert.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire