mardi 19 janvier 2016

U magna bugiartule

Una nuvella di Marie Ferranti


Era sguasi miziornu. A calmana acciaccava tuttu. Arrimbatu à e petre ardente di u muraglione erbosu, Hugo cuttighjava e bugiartule. Ne sculinò una. U giuvanottu pruvò à piglialla, ma a bugiartula li scappò filendu tale una frezza, fece una arretta è si ficcò in qualchì creparella di a muraglia. Hugo ùn rinunciò. Chjappò una canna è n’appinzò a punta incù una cultella, fighjendu u tafunellu, appiccicò un ochju di punta à a crepa, fece un passu in daretu, decise d’aspittà. A zitelluccia u vardava. Hugo misse un ditu nant’à e so lapre è l’insignò a crepa. S’avvicinò, sburlendu l’ochji da vede megliu, è, Hugo rimarcò u so iride lucicante, simule à un celu sbiaditu. Pianu, scantò a zitelluccia. A punta di a canna era troppu larga ; a fece più fina. Sbulicò forte in u tafone : nulla vense. Si misse in cucculipì, sciolse unu di i so straglieri, fece un cappiu scursoghju. A zitelluccia si pindia da sopra à ellu. Fighjulava ognunu di i so gesti. Hugo pisò l’ochji ver di ella è li porse un surrisu. Liò u stragliere à a punta di a canna è assistò u so lacciu. 

A zitellucia cacciò un mandile da a so borsa è s’asciuvò a faccia.

 « Ai u caldu ? Voli beie ? »

Fece cennu di sì. Pigliò a zucca appesa à a so cinta, tirò u tappu è a li tense. A zitellucia si fece una beta è stupò l’acqua. 

« Andaremu à a surgente dopu, disse. L’acqua hè bella fresca. »

 Incicciò u mandile di a zitelluccia è l’allisciò a faccia cù u pannu umbule.

 « Statti appena à u frescu. »

S’incagnò sottu à u muru, ma vultò da ch’ella vide spuntà u so steccu è u cappiu scursoghju di punta à u tafone duve s’era ascosa a bugiartula.

Stavanu stantarati, fiancu à fiancu sottu à u sole. Hugo strignia i denti è mirava davanti. U sudore li spisciulava in faccia è i so ochji cinnulavanu. U so bracciu stinzatu era agrancatu è li sintia è a so manu trimulava. Chjuccò l’Ave Maria, cappiò. A zitelluccia ùn riminava un pelu. Quandu a ciccona piantò, Hugo si misse torna in posta. L’attesa ùn fù longa. U capu di a bugiartula affaccò in a cripatura. Hugo passò u cappiu è tirò seccu. A bugiartula, à u colpu allacciata, minava e cudate furiose. Hugo a ponse in pianu. Fece nice di pruminalla in punta à u filu. A zitelluccia si sbillicò. Chjappò à bugiartula in una manu, è, di l’altra, si pigliò l’indice di a zitelluccia furzendula à carrizzà u corpu biancu di a bugiartula.

« Hè dolce ! disse. Piglia a cultella in a mio stacca. »

 A zitelluccia ubeì. Hugo riponse a bugiartula nant’à una petra liscia è tinendula forte d’una manu, tagliò a coda chì cuntinivò à sbattulà. A zitelluccia si piattò a faccia cù e so mani.

« N’appia paura ! Ùn hè nulla ! Varda ! »

Hugo puntò cù u pede a coda di a bugiartula in a piobba. 

U capu di a bugiartula spuntava da u so pugnu strettu. Tale un vantu cusgitu, a pelle pichjulata di grisgiu, di neru è di verde accintulava u capu chjuculettu è pinzutu, chì di tantu in tantu si facia un’incisa. L’ochju neru è tondu era fissu è a penula pisia si calava pianu pianu. Hugo allisciò l’animalottu cù a punta’u ditu è u strufinò contru a so masca. Poi, capalzatu ver di u celu, tinendulu in punta à u so bracciu tesu, aprì a bocca è, u ficcò vivu trà i so denti. Fidighjò a zitelluccia. Ùn ansciò. Hugo piigò i dinochji, avvicinò u so visu di u soiu. Sintia u soffiu precipitosu di a zitelluccia in u so collu. S’arrizzò, si cacciò a bugiartula di bocca. À i so pedi, ci era una scatula di legnu cù un cuparchju picchittatu di tafoni. Ci sarrò a bugiartula è chjose u cuparchju.

  « N’aghju cinque avà ! disse. »

 A zitelluccia sciaccamanò. Quand’ella ridia, si vidianu i so dentucci lupini è a scrignata turchina di i so ochji di ghjattu.

Una voce ribumbò. Era a mamma d’Hugo chì chjamava.

 « Truvemuci quì dopu. Vinarè ? »

 A zitelluccia fidighjò ingiru è partì di corre.

 Hugo ricosse a scatula, a canna, a zucca è rientrò in casa.

 Passendu da u lume à u bughju in curridore fù suspresu. Li ci volse una stonda per accumudassi di a friscura adumbrata di a casa. Piattò a scatula sottu à a scala. Li garbava pocu à a so mamma ch’ellu arrechi ste bestiole è, s’ella si n’arvidia, e daria à l’urtulanu da ch’ellu si ne sbarazzi.


1 commentaire: