Una nuvella di Philippe Costa
Inc' a vita
campagnola di l'èpuca è malgradu e straziere d'i tempi, l'omu è l'animale si
purtavanu rispettu è fideltà currisposti. Babbone Filippu Marìa è a so mula
grisgia « Bianchina » eranu uniti fin'à a morte. Battivanu a prese
balanina è e faccende eranu numerose.
Orte, vigne, alivi, inseti, diraschere, legne, baratti
diversi. Tutte iss' attività bisugnavanu per fà campà una famiglia è tuttu
ghjuvava, nunda si frazava.
In 1870, in tantu
ch' issa vita regulata si passava in paese, « falgina » ella, facìa a
s'òpera di spaventu per isse cunfine di l'este di a Francia.
Subitu lampata a
mubilizazione di l'omi è di l'animali, « Bianchina » hè partita
in guerra, impiegata pè u tiru di l'ambulanze è i cataletti d'i feriti è i
morti.
Filippu Marìa
spiccatu d'a so fida « Bianchina » ùn s'hè francatu manc'ellu di
l'appellu per ragghjunghje, à u fronte, un regimentu d'infirmieri per aiutà,
curà è cunfurtà e nucente vìttime sopra locu. Si face chì, a mula è l'omu si trovanu
impiegati à listessu serviziu umanu. Azzardu, cumbinazione, destinu, à sapè...
Eccu chì, luntanu
d'a Corsica, un fattu inaspettatu si passò ind'a campagna di Saint Privat, à u
fronte, in bocca à u nemicu.
In più bella,
vicin'à i suldati, sott'una mitraglia furiosa, à mez' à i lagni addisperati è
lughjuli di suffranze, risona un mughju chì supraneghja
tuttu. « Bianchina » hè quì è vene di ricunnosce à Filippu Marìa.
L'animale
frumiteghja, scapiteghja, a so chjoma à u ventu, arritta cum'è pè presentazione
d'un spettàculu di cìrculu. Ùn si sà s'ell' hè cuntintezza o lagnanza, un salutu
o una dumanda.
Filippu Marìa è
Bianchina si ritrovanu pe' un cortu mumentu, troppu cortu. Un capitanu
rispunsevule di a squadra, stunatu s'avvicinò di Filippu Marìa è capì subitu a
situazione. Un veru miraculu, un bel azzardu, dinò un'emuzione indiscibule.
Ma dopu i sguardi,
i suspiri è i gesti affettuosi, core strintu ci vole à ripiglià a battaglia.
D'issa crudela è inabituale faccenda, l'omu è l'animale si ne sarèbbenu
passati. À Filippu Marìa l'hè parsu cum'un sognu. Issu scontru inaspettatu,
forse un'ùltima fiura di Bianchina. Un' ùltimu segnu di fideltà.
A guerra
finita, Filippu Marìa vultò in paese. Bianchina ella, ùn n'hè più ghjunta. Di
sicuru hè morta pè a Francia senza chì u so nome sìa scrittu nant'à una lastra in paese o altrò.
Menu male chì
Babbone l'hà pussuta cuntà è chì si ne parla sempre oghje....
Fameuse histoire ....l'homme et l'animal .de tous les temps il a fait partie de sa vie.....et jusqu'à la fin des temps l'homme neourra s'en passer .quant à l'affection qui les lie elle montre bien que l'animal ne nous decevra jamais et ne nous trahira jamais.....
RépondreSupprimerC'est une histoire vecue par mon grand-père.J'ai juste changé la période
Supprimerimposée par le concours.Il s'agissait en réalité de la guerre de 1914 et non de celle de 1870.Tout le reste est hautentique.Curieusement,moi aussi j'ai mon service militaire,comme mon grand-père,dans les infirmiers militaires!....