mardi 27 octobre 2015

Ludwig (1/3)

Una nuvella di Jean-François Rosecchi

Hè una tozza alta in tarra, com’è una cuciumbula. L’andacciani si truvavani à daretu, ci vulia à francà una sarrenda rughjinosa passendu pà un’ apartura stretta, com’è quissi ch’eddi facini i ziteddi pà infrugnà si in i belli prupiità di a righjoni. L’annu scorsu, un affari di guastera avia avutu una certa risunanza trà l’abitanti di a cità, chì a casa di vacanzi d’un coppiu zuricchesu avia sirvutu di squat à uni pochi di ghjovani paciaghji. Fughjiticci erani, anziani studianti avendu rottu cù u mondu par via di a mancanza di mezi, o immigranti in dilicatezza cù u Statu… Di quissi chì no’ scuntremu certi volti in i grandi cità, accumpagnati da i ghjacari. Ci aviani lasciatu i so muddizzi com’è certi boatti di cunserva o i sacchetti bioti di l’alimenti. S’era dettu dinò i prisirvativi è i sciringui, ciò chì certamenti era falsu. Mentri a so ghjuventù, accadia chì Paolo scuntressi ‘ssi bandi in i carrughji di Turinu. Era unu studianti stallatu cù u cunfortu, chì gudia d’un aiutu cunsiquenti da a parti di i soi, una famiglia asgiata di Verona. Era sempri unu sforzu par eddu di dà calchì pezza à i ghjuvanotti di i so anni, à i femini sopratuttu, un affari ch’ùn l’arricava nissun’ sentimu di putenza, più chè n’importa quali dava una limosina incù pietà, parchì si facia un duveru di dà, è quandu i masci di a banda, chì ghjaciani in terra o chì s’arrimbavani à un muru, l’adrizzavani un surrisu balordu o calavani u capu, eddu ùn parvinia à renda li lu, è inveci arrispundia frettu cù una certa smorfia. A banda ùn facia mancu casu, cuntinuvendu à intarpillà i passanti pà vincia si qualchì lira. Quissi ch’eddu vidia u più, s’invinia ch’erani sevi o setti, erani stallati in un carrughju subbitu vicinu à u soiu. C’erani dui ghjuvanetti d’una vintina d’anni, trà d’eddi, à spessu pariani abbastanza ridoni, si spiazzavani di manera anfrattuosa, dendu si à unu spezia di baddu pà dumandà qualchì pezza o i sigaretti, trafurcavani, vacillavani, pigliavani certi arii d’un Pitrucciu lunariu è parlavani lascendu strascinà i parolli. Ridiani è lampavani di i volti un in bocca al lupo ! Passava almenu dui volti à ghjornu in quissu carrughju, à spessu dava una pezza. Un dopu meziornu, a più minori di i femini, una bruna cù i capeddi corti in battaglia, s’era ficcata davanti ad eddu, mustrendu lu di ditu, biffendu com’eddi facini i ziteddi quand’eddi sò sgalabati, arrugaia i so ochji neri : ti ricunnoscu à tè ! Paolo si cuntitò d’accillarà u passu, impachjatu, fendu neci di surrida ; a femina l’avia tribbulatu, s’era trova à un metru da eddu, ùn era nè mancu schifizzosa di lutu nè goffa, suppunia ch’edda duvia avè da dicessetti à diciottu anni, ch’edda duvia essa una taliana di u meridianu, di a razza di i « briganti », quissi chì a so propia razza avia dumatu à nomu di a grandi Unità. Si sbagliava ? A femina affaccava pò dassi da l’Auropa di l’Est, di Sluvenia, di Rumenia o un paese cusì, s’assumigliani certi volti tantu à i Taliani. Nò, si dissi, m’hà parlatu senza nissun’ accentu. Pugli o Campania, sicuramenti. I stronzi di u Mezzogiorno, dicia babbu, a merda di Lucania. S’amusava di u nomu vechju di a Basilicata. Eccu ch’eddi si ritrovani i nemichi, più d’un seculu dopu ! Nè a sera, nè u lindumani, nè u ghjornu dopu, ùn ebbi u curaghju di ripassà torna pà u carrughju di i « briganti ». Tribbulatu ch’eddu era da a ghjovana paciaghja. S’era cunfidatu à u so amicu Piero, chì studiava u drittu, com’è eddu, in i bastimenti maistosi di l’Alma Universitas Taurinensis. Li avia postu i quistioni tali chè : Ti surtaristi una paciaghja ? A ti faristi ? o Credi chì l’andacciani coprini trà d’eddi ? po’ Sè ghjà andatu à veda u Museu Lombroso ? Da indu sè, tù, esattamenti ? Di famidda ? Di quà in u nordu ? Piero era po’ incapaci d’agguantà a lega trà ‘ssi quistioni, ùn risposi d’altrondi chè à a prima : s’edda si lava bè nanzi è chì tù a survegli mentri ch’edda si lava, pò dassi… Paolo andarà à visità da solu « u Lombroso », farà sempri qualcosa à intigrà à i so travaddi di drittu.

C’era ghjà vinutu aduliscenti, u museu si truvava corso Galilei, nant’à a sponda norda di u Po. Si truvava chì l’intrata chì dava direttamenti annant’à u carrughju era un portacu largu chì purtava sin’à una corti inchjappittata, ci vulia à entra in u bastimentu ch’era à mani manca in a corti ; drintu pacintavani dui impiigati di i stessi anni chì chjachjaravani, erani piuttostu ghjovani, un omu magru magru è una femina sivera cù i capeddi affiuccati, contr’à qualchì lira l’omu deti à Paolo un ticchettu turchinu palidu è ripresini à discutta. À a dritta di u purtellinu si truvavani i scali pocu schjariati malgradu l’aparturi maiori chì dava corso Galilei. ‘Ssi finestri erani alti è stretti, u vetru opacu è arranciu era ammanitu in rilievu furmendu una multitudina di bullicini disposti di manera irregulari. Paolo intristi in una prima sala indu erani disposti assai ughjetti fatti da i bagnardi. Ùn mancava di custattà u mischiu d’asatezza è di niscintria evidenti in quissi sculturi, in i dissegni o tutta a robba di ceddula : una pippa, una tazza pà u caffè… Ma ciò par chì era vinutu, ciò chì l’era firmatu in mimoria, erani i macinaturi di i capi. Lombroso, omu cillibratu à u so tempu, avia intrapresu una spezia di tassinumia di u criminu par via d’un’ analisa di i tratti fisichi, un’ analisa antrupumetrica cumpletta chì insistia particularmenti annant’à i misuri di a chjeccula o i parti diversi di a faccia. A prupinsioni pà u criminu si duvia lascià veda in i tratti, Lombroso ùn hà mai esitatu à scriva chì, malgradu a cundannazioni chì duvia essa spietata è esempiaria pà sta ghjenti, u duveru d’umanità cumandava di pardunà li i so atti chì a natura l’avia fatti cusì. A cullizzioni era cumposta di capi di cera impastata nant’à i facci di i cundannati, di chjecculi è ancu d’una vera testa umana bagnendu in un liquidu giaddicciu. Paolo circava i facci fiminili, ùn vissi chè parastasgi d’acasgiù impiuti di chjecculi è sempri di chjecculi, infilarati cù minuzia, reperturiati sicondu una seria di dati sciffrati, dimustrazioni fretta di a putenza di a scenza di l’omi di u nordu, quissi ch’erani riisciuti à quantificà u Mali è à sbuscallu in una canteghja sinsibilmenti prugnata, in un fronti chì fughjia o l’ochji parpena verci. Paolo Rossi si facia sti riflissioni à prupositu di u XIXu seculu, st’età di u « Prugressu », invinindu si di u ritrattu di quidda ghjovana brigantessa ch’avia vistu in un libru di storia, una femina d’una biddezza imprissiunanti, chì u so nomu avia sminticatu, Paolo si dumandava ciò chì Lombroso n’avaria dettu. 1975 eccu ghjà un beddu seculu chì no’ semu aduniti, par avali pari di tena. Prestu hà da parè cussì luntanu chè a Prestoria ‘ssi maceddi di briganti. Lasciava u Lombroso annant’à sti cunsidarazioni rilativisti. U lindumani, cinque ghjugnu, una donna, Margherita Cagol, ghjovana burghesa di Trento è membru di testa di i Brigati rossi, era sbattuta da i carabinieri. Era quistioni d’un siquestru in una mandria è d’un assaltu. Paolo imparava ‘ssu gennaru di nutizii com’è s’eddu s’agia d’una guerra straniera in un paese stranieru, micca ch’avissi avutu un’ antipatia particulari par ciò chì st’omi è sti donni chjamavani una « rivuluzioni », ma si dicia a stessa cosa chè à prupositu di i banditi di u Mezzogiorno : prestu hà da parè a Prestoria. In una lettara à i so parenti, Margherita detta « Mara » avia scrittu « ciò ch’e’ facciu hè ghjustu è sacru ».



Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire