mercredi 3 mai 2017

Timpesta 2017 : L'odore di a terra croscia

Una nuvella di Pierre-Laurent Santelli


Venia d’ingarassi in la corte.
Cum’ellu facia à ogni volta, pruvava d’invene si cum’è ella era nanzi.
Sottu à i so pedi ùn sentia più u terricciu chì a corte un bellu pezzu ch’ella era stata gudrunata.
O quant’ellu ci avia currizinatu.
Tantu è tante corse à perdene fiatu
Tante spadansciate.
È dì ch’ella li paria cusì smisurata.
À vista d’ochji, tandu, ùn la pudia allaccià.
Si vissi torna à a ricriaziò.
À a cappiata, era quantu è chì i maestri avessinu apartu a chjostra .
S’allampavanu à vita persa in la corte, urlendu à piu pudè.
Ognunu cun la so banda.
Ognunu in lu so scornu, u so territoriu.
Ellu à spessu solu.
Scantatu.
E femine di una parte.
O quante cimicate.
Quanti pianti.
Quante brame.
Per un sguardu.
Per qualchì parolla.
I masciacci di l’altra.
C’era `ssa reffica di San Ghjisè ch’ellu ùn pudia pate.
Tutti lucchisotti.
Più maiò cà ellu.
Viaghjavanu in banda cum’è i cani vigliacchi.
Colpu colpu s’intuppava cun elli.
Per un sì ò per un nò.
Per un sguardu.
Per una parolla.
Ellu i trattava di maccheroni, elli di pasturacciu, di paisanacciu.
U si rudia a stizza.
U ghjovi dopumeziornu, era ghjornu di pallò.
Si ritruvavanu à a traversa suprana.
Da una banda tutti i nativi, paisani stradicati da i sò rughjoni, à chì di Niolu, à chì di Fiumorbu, Casinca o Castagniccia, da l’altra i Bastiacci, mezi lucchesi o lucchesi sani.
Ghjucavanu carne in bocca.
À morte.
È a partita si cumpiia sempre à cazzutate.
Quand’ellu piuvia i brioni impiianu quellu preò.
Ogni scornu un maestru.
C’era quellu Terramorsi chì i facia trimà.
D’un sguardu i stantarava.
È macaru, o allora per quessa piuttostu, si battianu per purtalli u so cartable.
Da ch’ellu affaccava in fondu à u carrughju currianu à affarallu.
Più d’una volta, l’avia aspettatu per esse u primu, è ghjunghje, pettu à culombu, à fiancu a ellu.
Tempi è tempi.
Oghje guasi guasi sò i zitelli à sciaccà i sciambuloni à i maestri.
Ùn c’era più un palmu di nettu.
Ùn li firmava pìu chè qualchì metri à fà prima d’entre in lu preò chì oghje era scagnu di voti.
Era a prima volta da ch’ellu vutava ch’ellu vidia tantu mondu.
È ùn eranu chè nov’ ore.
Entrì.
Salutò qualchì vechjetti ch’elli avianu strascinatu quì per fà li lampà un votu, i duie ò trè chì s’eranu allevati cun ellu è ch’ellu ritruvava sempre u ghjornu di i voti è u ghjornu di San Ghjisè.
Per u restu, for di quelli di u scagnu ùn cunniscia più à nimu, chì i trè quarti di i pruprietarii di tandu avianu sia vendutu sia appighjunatu à l’arabotti o à i purtughesi.
Era luntanu u tempu induve u corsu ribombava per sti curtilli.
Era da quessa chì oghje l’avia da lampà per Marine.
S’avanzò ver di u scagnu inturniatu di mondu à piglià u s’inviloppu.
Aspittendu fighjulava e facciacce intornu à ellu.
Dui pimpins, rossi inciapparati.
L’averia tichjati di colpi mai chè di senteli parlà.
Un jeunegland , polò Ralph Lauren verde ficcatu in un pantalone à pinze, cinta in coghju virdiccicu è mocassins di listessu culore.
Purtava Macron scrittu in faccia.
Una vechja sdinticata, chì li puzzava l’ansciu quante ch’ell’avessi un cimiteriu in corpu.
Un simpliciottu.
Trè ò quattru donne mustacciute chì sentianu u baccalà sciappatu, à chì cun scimie à collu, à chì cun muccicosi azzingati à e so rote.
Una donna futtitoghja.
Miss Blush.
Ma ch’ellu ci serebbe vulsutu prima à karcherisà.
U vechju di l’Ondeci, quartu pianu.
O quanti ballò ch’ellu li avia crepatu. 
Ch’ellu crepi anch’ellu stu vaschicciu ! pensò.
I mariti di e purtughese, chì s’eranu messi à moglie in l’acqua di cologna da quand’elli puzzavanu u parfumu di Monoprix.
Peghju hè ch’elli vutavanu sicuramente cum’è ellu.
Chì mondu dillusoriu !
Ghjunti eri è vulianu metta fora à l’altri.
I sciaccherebbe tutti in lu stessu vagone.
U peghju eranu i lucchesi.
A dicia sempre Babbone : à mezu à tanti guai, un lucchesu ùn manca mai.
Avianu sempre i pedi crosci.
Ghjunghjiticci.
Scalati sia in barcelletta, sia annantu à qualchi pezzacciu di suvaru.
È oghje facianu i Corsi più corsi chè i Corsi.
Intruti tutti à calci è a pugni in merria cum’è spazzini sottu à Zuccarelli, è oghje ùn avianu più chè à Gilles in bocca.
A communauté de destin.
Ah vai puru ! quessa sì a communauté de destin...
Ùn vulia ellu intriccià u sò destinu à ‘ssi scarti. 
Sicura chì avà eranu mezi chè integrati.
Une pochi eranu ancu cunfratelli cum’è ellu.
Ma ùn era chè fume.
A prova si ne, avà ùn avianu più chè Guardia Papale è Trastevere in bocca, è dicendu a Corsica ùn hè micca francese vulianu dì a Corsica hè taliana.
Lucchesu ellu ùn era.
Era quante ch’elli stupessinu in faccia à babbone, à mammone, è à babbu è mamma chì s’eranu battuti contru à ‘ssa rimigna.
A fila s’allungava.
Trè quarti d’ora ch’ellu era quì, impalafichitu, à pidià cum’è pecura in lu compulu.
Guardava u mondu chì l’inturniava cun disprezzu è ùn vidia chè pesci morti.
Lazzi.
Dissaliti.
Tutti quant’ell’eranu, richjarati da una vita mischinella.
Misera.
Tutti quì.
À u garde à vous di a Storia, cusì pensavanu.
Cunvucati oghje per a prima volta à tene u rollu principale.
À tutti li si paria d’avè u destinu di u paese in manu.
Ci vulia ch’ella cambiessi.
È cambierà.
A sapianu.
Tenianu puru puru a so rivincita.
L’avvene era quì, cusì vicinu, in s’infilarata di buglittini.
Tutti pari, tutti simuli, ma tantu sfarenti.
Cum’è elli.
È, frà tutti, ci n’era unu chì li purghjia a manu.
Morti eranu digià morti, allora peghju ùn pudia esse.
Eranu tutti quì, armata di zombies, accolti à l’urlu di Viva la Muerte è da a fiaccula à trè culore stampata in lu scornu di un pezzucciu di carta.
Sudurosi.
Era guasi u so giru.
Fù accoltu da un « o pasturacciu » lampatu da unu di l’assessore.
Cun ellu trè o quattru di i so cumpagni si missenu à scaccanà.
Un pezzu ch’ell’ùn s’era più intesu chjamà cusì.
E risate schirzose di Dumè, infine di Domenico, chì tandu si chjamava sempre cusì, è di i s’amichi sanghjisippani u fecinu vultà quarant’anni in daretu, in ‘ssu stessu preò, è si rividì pruvendu di ripiglià li a so trussa, ch’elli si lampavanu da unu à l’altru, prima di sparniccià in pianu tutti i so stilò è i so criò. 
Era quante ch’ellu ci fussi.
L’odiu li avia arrussichitu u visu. 
Li volsi lampà un « o maccheroni ! » in faccia è po’ u si ringulò.
Fece nice di ridachjulà è po’ dedi a so carta d’elettore à a donna di l’altra parte di u scagnu per ùn avè più à fà à elli.
Ma i scaccani ùn pientedinu micca.
Ripassò d’avanti à a reffica per avviassi ver di u tavulinonu cù i buglittini è i « o pasturò » scrizzedinu torna.
Avà tuttu u scagnu si ne ridia.
È ancu u simpliciottu si misse à runcà.
U sangue battia in le so castegnole.
Erani quì, à pusà, è smanitavanu, fendu gneri è biffendulu chì munghjia, è ellu, sticchitu cum’è un baulone, laceratu d’odiu, rosu da a stizza, sentia chì a terra s’apria sottu à i so pedi. 
Avia l’anche chì trimavanu.
Circò di l’ochji u maestru in lu scornu, ma ùn visse chè, cum’è in ‘ssi filmi , e facce è e bocche à denti fora , smisurate, chì si missenu à imbellà.
Bèèè ! Bèèèè ! facianu tutti avà.
I mughji chì ribumbavanu l’intrunavanu.
Cappiò l’inviloppu è surtì, accumpagnatu da u scaccanime è da i « o paisanò ». 
U calmu era rivenutu in la sala è ùn si sentia più chè duie o trè risate di quandu in quandu quand’ellu vultò. 
Fù a purtughesa cù tutte e so scimiotule a prima à vede luccicà u cannone cromatu di u 357 magnum ch’ellu tinia pindigonu longu à a so ghjamba.
Quand’ellu risurtì, sentì u tirricciu sottu à li so pedi è l’odore di a terra croscia u fraiò. 



Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire