jeudi 28 mars 2019

Premiu Timpesta 2019 : U tempu torna - manifestu di scrittura

Un testu d'Ornella Nobili 


Hè una notte d’estate, calma quant’è u mare, pagna quant’è u fraschicciu di e mente. Quì, sò ondeci ore di sera è sona a ghitarra di u licenziu. Sò ondeci ore di sera ancu quallà, ind’una cameruccia di u spidale F. E mammane, bianch’è stanche quant’è a ligna vechja di u bastimentu, accoglienu à braccie mute una criatura chì mughje dighjà u stumacheghju d’iss’aria falsa è asettisata. 

Ai chjappu una penna. Scrivi u silenziu. Scrivi u rimore di e t’angoscie chì strappanu, ad ogni linea stampata, u fogliu di l’appaciata. U silenziu hè u furore di e to pensate chì giranu in u to cerbellu, chì pichjanu e to tempie ma ch’ùn schjatteranu mai. Hè u mumentu chì seguite u frombu d’una nutiziaccia, u bufunimu indinstintu di i t’orisonti cunfusi. Mughji. Stracci sta notte d’estate. Ti rivene u caffè di a to ghjuventù. Pensi à stu libru lettu à chjar’di luna, à a lumera accesa in a casuccia di e Cime. Pienghji u cantu persu di u mondu. Ai dighjà scrittu una pagina sana. Ballanu stelle nant’à stu fogliu, liberate da u tempu. Sì u viaghjatore di u lume chì dà vita à i secreti, chì dà parolla à i ritratti di l’anziani. T’anu mandatu sta penna è movenu ancu a to manu. Dormi. Lasciati purtà. Induvinanu e to peure, l’anu campate. Voli dilli quant’è luntanu u s’abbracciu. U scrivi, i chjami ; ch’elli ti guardessinu marchjà. 

Sì strintu da una meludia. Cumponi, à mez’à sta notte d’estate, u turchinu di u to celu. Fiurisci è t’annacquanu e so rime. I so ochji cum’è paese, a so voce cum’è fanale, luce di u to cantu. Solcu di i to passi ceghi, e so parolle in pettu. I cerchi, a to strada sguassata t’insegna a via nant’à stu quaternucciu neru. L’ai guasi compiu, sò dui’ore di mane è e to palpaghjole pesanu. U celu hè foscu, a casa hè bughja quant’è e t’idee. Sì pusatu nant’à una sedia nera, ci sò stelle da accende mus’è ricordi, eccu u decoru di a to rinascita. Funtane sò le centu lacrime, à l’ortu di u to pettu. Parolle vane da appacià e toie, chì si sprufondanu. Parolle mute di li versi ancu à dì, strani da capì. Cheri un’abbracciu à l’assestu d’u to campà. L’ai trovu frà ste linee, in sta bibliuteca ch’è t’ai scupertu una mane. Annegate tutte le spere, i penseri da ricamà annant’à a tela di dumane. Dorme in tè. U to bichjeru hè viotu. 

T’arrizzi. Sì stranieru in a to propria casa, in u to propriu corpu. Faci i centu passi - à pocu pressu trè - da a to camera à a to cucina. Ai betu, facenu avà più di quattr’ore ch’è t’ùn senti più l’acelli. Sai chì quand’elli ricuminciaranu à cantà sarà troppu tardi pè tè. Hè sempre cusì quand’è tù ti rimetti à scrive : sì bluccatu mentre mesi è un bellu ghjornu, o una sera, una fulmine di creazione t’impedisce di chjode l’ochji. Ùn cuntrolli più nunda, leghji è rileghji i to testi, i trovi boni. Fin’à a prossima sessione. Ùn ti cunsidareghji cum’un’artistu, ùn ai talentu. Sì troppu uziosu pè fanne a to attività principale. Sì solu un’anima vagabonda ch’ùn sà sprimesi altru ch’è scrivendu, un prototipa d’omu incapace di cumunicà, un sulitariu ch’ùn si capisce mancu ellu stessu. Scrivi pè ùn mughjà. Scrivi è mughji attempu. Scrivi è a to vita piglie sensu. Scrivi ciò ch’è t’ùn poi dì, è à le volte preferisci à ùn scrive nunda. Quand’è tù scrivi, ùn hè segnu bonu. Ùn sai scrive cose nè belle nè ghjuconde, nè storie nè fizzione, un cuperchju neru pesa nant’à a to manu, parturisci e metafore in u dulor’è stridenu, tale u ciucciu di u spidale, tempu poste nant’à u lettu di a to puesia. Mughjenu à l’eternu di a to piccula casa, à l’eternu d’isse sepulture scurdate chì frastornanu i to ochji aperti, chì turmentanu i to sogni, chì ti sussuranu a fatalità di a vita. 

A to finestra hè chjosa. A to finestra hè cundannata, tufone neru - mancu quellu luminosu di Baudelaire - induve campa, sunnieghja è soffre a vita. Sta finestra hè u spechju di a to cundizione, pezzu di legnu vechju è forte ch’ùn si lascia assaltà da i raggi d’un sole troppu matutinu. Davant’à a to finestra chjosa, inventi millaie di storie. Sì ind’un trenu chì trascorre un paese viotu - hè u to core - zuffu à fole mai trasmesse. Osservi i viaghjatori ingir’à tè. Ci hè st’omu chì hà cappiatu sta mane u so lettu è a so moglie, è chì cunsulta a so riservazione ind’un’osteria taliana. Una valisgia di dui ghjorni, l’aria di Parigi nant’à u visu è oramai l’aria di Roma in i so capelli. S’hè dighjà scurdatu di u bughju di a so cità nativa. Pensa à i musicanti di a piazza Navona, à u Panteone di i so sintimi chì sbuccianu à l’attrachjata di u so matrimoniu. Pensa à a musa ch’ellu hà da raghjunghje. Sì in pienu volu, strapiombi a valle di e stonde ch’ai campatu, i sciappali sò pinzi di ricordi chì ti taglienu l’ale. Ti poni davant’à i vetri d’una camer’ardente. Ci sì tù à l’indrentu. Avvinghji à sta ghjuvanotta, stampi u t’amore in u so sguardu è ste parolle in a vostra memoria. Stampi u silenziu è ste carezze nant’à e matine ghjacciate di dumane. Pensi à l’altrò è l’oghje ùn hè dighjà più toiu. Viaghji un’ultima volta, chjovi l’ochji po… A to finestr’hè quì. 

Sò sei ore di mane, u to testu hè compiu. Sì prontu à chjinatti. Ci hè un viotu dentru à tè. Opponi a suddisfazione di u puntu finale à a dilusione di scrive sempre affari pari, quande tù ci ghjunghji. Ci hè una figura chì corre in capu toiu è ùn ci la faci à scioglietine. Hè ella chì ti tene l’ochji aperti à a luna. Hè ella chì t’hà messu a penna in manu è disegni à l’infinita circuli senz’isciuta. Ghjè grazi’à sta figura ch’è tù scrivi è sì cundannatu à suppurtà a so vulintà. Sì a so mariunetta. T’hà mandatu un basgiu. Ti si addurmintatu.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire