jeudi 27 février 2020

Premiu Timpesta 2020 : Centu passi



Una nuvella di Jean-Michel Neri

L’erbe alte mi sferzanu l’anche cum’è mille staffili. Ogni passu novu apre u solcu in la pianura virgine. Stinzu l’ancata. Centu passi, cù i pulmoni in focu, cù sempre più acidu in e mo cosce, centu passi di distaccu, ùn possu fà megliu, hè ciò chì devu mentene senza trafalà. Sè mi giru, m’aghju da spavintà. L’aghju da vede, à batte e mo tracce cù u curnettu à polvera in manu, à ricarcà a so arma. Centu passi, ùn aghju chè què. 

Pare chì l’ore fussinu passate à corre cusì. Anch’ellu si risparmia ma ùn cappia nunda, è ‘ssa cacciamossa hà da esse longa, a sapemu tramindui. U primu chì s’ammullisce hà persu. À centu passi mi puderia culpà, ma per quessa, deveria piantà si prima, appacià u so soffiu è u so batticore. È pò piglià a mira, fina fina. S’ellu fiasca, mai più mi richjappa. A sà. U mo fratellone sarebbe bellu capace di sparà mentre ch’ellu corre, è tuccà a so sibula, ma bravu quant’à Dui Acule, è curagiosu ancu, ùn ci hè nessunu. Ma perchè ùn l’aghju ascultatu ? Perchè aghju insistitu pè dà st’uchjata à u campamentu di i culoni. È avà hè mortu Dui Acule parchì hà vulsutu acumpagnà mi, è eiu provu di scappà da l’omu chì l’hà fattu saltà u capu. Aghju tralasciatu tuttu in daretu, u cataveru di u mo fratellu, u fucile di babbu, è ancu ciò ch’e’ crediu sopra l’invincibilità di u nostru sangue. È oramai corgu cum’è un persu versu l’urice d’una furesta chì più avanzu più mi sembra alluntanà si. L’agrottu di l’arburi mi puderia pruteghje sè l’altru ùn mi ficca nanzi u piombu trà e spalle. 

Un frisgiu sanu sparte a pianura, una vanghina unica in l’erbaghju duve dui punti sfilanu unu appressu à l’altru, à centu passi di distaccu. Più avanti, una teppa buschicciosa annunzia un scambiu di pianu, una limita duve u solcu, pè forza, cambierà di natura, di via, forse si sparterà. U cacciadore pianta di colpu. Spira prufundamente dui volte, è spiana cun calma a so canna longa. S’allarga velocemente u campu trà elli. 

Qual’hè quessu ? Ùn la sò mancu, s’assumiglianu tutti quant’elli sò. M’hè parsu ghjovanu quant’à mè, ma i so narbi sò di petra. Mancu u mo fratellu l’hà intesu vene. Noi crediamu d’esse bè piattati, chjinati in u marmuzzu, pè spià i muvimenti in giru à u fucone. Cuntavamu i fucili. Quandu hè statu sparatu u colpu, u capu di u mo fratellu hà trasaltatu ghjustu à cantu à mè, è aghju ricivutu u so sangue in piena faccia. U so capu hè ricadutu spenciulendu, u nasu ficcatu in u murzu. Ùn aghju mancu vistu i so ochji. A sapia ch’ellu era dighjà mortu. M’hà suffucatu u terrore è ùn aghju pinsatu ch’à fughje mi ne. Averia pussutu piglià u fucile da a manu sempre aguantata di Dui Acule, averia pussutu appuntà l’altru nanzi ch’ellu carchessi torna a so propia arma, l’averia pussutu tumbà pè vindicà u mo fratellu è vultà intantu chè bravu frà i mei, averia pussutu… In rialità devu corre, è corre senza cissà. 

S’avvicinanu l’arburi, crescenu prestu avà. Calchì passu di più è puderaghju piattà mi, rifiatà un pocu, è pruvà d’imbruttà e mo orme. 

Una fuciliata. A mo spalla hè spalluccata in avanti è mi face vultulià in piena corsa. Mi sfondu à u pedi di i primi fusti, un dulore tremendu mi face capì chì sò sempre vivu. Mi pare chì s’hè staccatu u mo bracciu, ma hè sempre quì, spindiconi è insanguinatu. Riflettu à l’infuria. Sè mi tengu calatu, ellu pò pinsà chì sò mortu, ùn ricarcà subitu è avvicinà si cun fiducia… ùn ci credu manch’ eiu. Mi strascingu versu u boscu. Tuttu `ssu sangue ch’e’ mi lasciu daretu hè più facile à visticà chè a pista d’un bufalu. 

Sò stunatu d’ùn avè più paura, aghju ritruvatu a lucidità chì m’hà faltatu fin’ora. Troppu tarde pè aiutà mi, è solu pè u rimorsu. Appughjatu à un pinu infine mi riposu. A mo forza di vita si ne và. Ghjè cusì ch’e’ vogliu stà pè raghjunghje u mo fratellu è i mo antenati, accantu à un arburu, abbadendu a morte avvicinà si invece d’aspettà ch’ella mi culpisca di spinu. Vecu u sangue scorre da a mo ferita è diventà un fiume orbu chì si para tuttu, à ellu è i soi, chì l’annega è i sfracella tutti quanti. Ch’elli voltinu à nutrisce sta terra ch’anu prufanatu. 

S’avvicina à mè. Si ferma à trè passi. U scalpu frescu di u mo fratellu hè appesu à a so cinta cum’è un truffeu di caccia. Ellu mi guarda una stonda, senza spressione. Indifferente. U so odiu m’averia culpitu di menu. A socu, quandu a so faia cumencia à inzeccà a pelle viva di u mo fronte, ch’ellu ùn mi derà mancu u colpu di grazia. 

Territoriu di i Lakota di E Grande Pianure, 8 di maghju 1769 


Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire