mercredi 15 avril 2020

Premiu Timpesta 2020 : L'intrusi

Una nuvella di Petru Antone Filippi

Era notte quandu Basiliu si discitò. Si sentia fiaccu, cum’un lindumane di scimia, senza sete, ma cù a pena in capu. 

À dilla franca, seria statu torna duie o trè ore à dorme, ma c’era statu un rimore. In sta vechja casa di paese, induve Basiliu campava solu, c’eranu aspessu i rimurucci : un topu chì curria in granaghju, u sulaghju o un vechju armadiu chì trizinava... Ma sta volta era un rimore sfarente, è li si paria d’avè ancu intesu voce. 

Basiliu s’aisò è, senza mancu accende u lume, surtì di a so stanza, à u terzu pianu di a casa. In curridore, una luce chì venia di a scala schjaria appinuccia u bughju. È tandu ch’ellu u vidì : un vechju ritrattu, un ritrattu di zitellina, in piazza di a chjesa. 

Accantu à ellu, è à mezu à l’altri criaturacci di u paese, c’era Francesca, è Santu. 

St’imbecile di Santu... 

À l’epica, eranu più chè bè, eppo c’era stata l’Algeria... Eranu stati mubilizati inseme, è tuttu avia cambiatu, Santu era scimitu. S’era messu à piglià a pretesa di l’arabi, à fassi rimarca à mezu à l’altri, parlendu di dirittu di i populi à dispone d’elli stessi, mentre chì Basiliu ellu, diventava un bon sullatu. È, quand’ell’eranu rivenuti, dopu à a disfatta francese, avia cuminciatu à tene i listessi discorsi quì, in Corsica, cù i s’amichi autunumisti. Tutta sta rimigna, passavanu u so tempu à critica a Francia, ma era a scola francese chì l’avia amparatu à leghje, è eranu belli cuntenti tutti, quand’elli ricevianu a so paga di funziunarii, in fin’di mese. Basiliu ellu, leghjia pocu, ma ringraziava a Francia, perchè li dava à manghjà, è cù l’armata era diventatu un omu ! 

Ma Francesca avia sceltu à Santu.... 

Un altru rimore ! Avà n’era sicuru, eranu voce ! Ma ùn ghjunghjia micca à distingue ciò ch’elle dicianu... Li seria piaciuta à Basiliu, d’avè a so pistola, ma ùn s’arricurdava più induve l’avia messa... 

Falò a scala per ghjunghje à u sicondu pianu, pruvendu d’esse silenziosu. U lume era appena più forte quì, ma venia da sottu. Nant’à a cunsola, c’era un stacciu è un vasettu di fiori, ma, induve eranu e so midaglie ? Eranu elle, à testimunià di e so prudezze militare, è eranu elle, chì avianu decisu a sezzione à integrallu. Qualchissia e si seria arrubbate ? Cusì pocu rispettu per a so devuzione à a causa ! Tamant'offesa ! Ellu ch’ùn avia mai ricusatu una missione, mancu e più difficiule. Mancu quella sera, quandu a sezzione avia urganizatu u rapimentu di Santu, per dà una lezziò à i s’amichi clandestini. Mancu quandu Santu avia cacciatu un’arma. Basiliu ùn avia esitatu manc’una seconda, è trè colpi eranu partuti. À dilla franca, ùn era micca statu u mumentu u più difficiule què, l’era ancu piaciutu. 

Senza sapè perchè, ripensà à sta serata li facia vene l’affannu. Eppuru per Santu ùn risentia ch’è oddiu. Cum’è per quelli chì l’avianu arrubbatu e so midaglie. 

Chjappò inghjò, e voce è u lume, venianu da a cucina, un omu è una donna. 

- Chì fate quì !? Mughjò Basiliu, avvicinendusi di a porta. 

L’omu è a donna arrestonu di parlà, è guardonu in a so direzzione. 

Nisuna risposta, u fidighjavanu, senza vera reazzione, cumu s’ellu fussi ellu l’intrusu. 

« S’avessi trovu a mo pistola, tandu si serianu pisati appena più in furia... » pensò Basiliu, è, decisu à falli move, ripigliò ancu più forte : 

- V’aghju dumandatu ciò ch’è vo faciate quì ! 

Sta volta, a donna s’aisò. L’omu a seguitò cù l’ochji, ma fù u so unicu muvimentu. Torna un curagiosu, chì lasciava andà a moglia, sperendu chì Basiliu seria di più clemente. Ma era cunnoscelu male, è quellu s’appruntò à sciaccalli un pattone, per amparalli, à sti dui manghjamerda. Ma quand’ella s’avvicinò, sottu à u lume, si rese contu chì u so corpu era tondulu... In manu, li si paria di tene avà un ogettu metallicu è freddu... 

Francesca dinù era incinta, è era per què ch’ella ùn risicava micca d’affaccassi à l’attellu di Santu. Ma s’era affaccata. È Santu era in terra. È tuttu era andatu cusì in furia. 

C’eranu stati i mughji, l’insulti… « Assassinu » l’avia chjamatu… È l’era saltata addossu… È era partutu un altru colpu. È tuttu u mondu era scappatu. 

Avà Basiliu era solu in cucina, è ùn sapia più. Sangue n’avia per inghjilocu, è li mancava l’aria. Sentia i mughji di l’altri in vittura, dicianu ch’elli risicavanu di fassi chjappà, ch’ella ùn si duvia micca passà cusì… Eppo vedia à Francesca stesa in terra... È tandu, u so sguardu cascò nant’à a pistola, posta nant’à u tavulinu. 


Marie è François eranu in cucina, è a si discutavanu, parlendu di i travagli à fà nanzu à a nascita di a zitella. Avianu digià attaccatu à priparalli a so camera, u spaziu c’era nentru à sta casa. È à stu prezzu, ùn rigrettavanu micca d’avella compra. Ùn avianu mancu circatu à sapè perchè era cusì à bon pattu. 

D’un colpu, sintinu cum’una sbuffulata fredda, venendu da u curridore, è Marie fù chjappa d’un zocculu. 

Ci fù un’altru soffiu, è Marie decise ch’ellu ci vulia forse à andà à vede s’è a porta di l’entrata ùn s’era micca firmata aperta… 


Era notte quandu Basiliu si discitò. Si sentia fiaccu, cum’un lindumane di scimia, senza sete, ma cù a pena in capu… 



Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire