mardi 14 avril 2020

Premiu Timpesta 2020 : Quarantena

Una nuvella di Francesca Graziani


U so capu hè imbiancatu ind’a nuttata. 

Si n’avvede lampendu un ochju à u spechju è ferma stantarata : sta mane ùn si ricunnosce più, hè Maria, a so mamma, ch’ella vede di pettu à ella, quand’ella andava nantu à a fine di a so malatiaccia. 

A vede cum’ella l’hà vista sta notte accantu à u so lettu. A so figura silenziosa, grave, ma dolce è affettuosa cum’è sempre. Hè firmata una stonda, bianca diafana, prima di alluntanassi cù un surrisu tristu è di svanisce tale u fume lighjeru di una sigaretta. 

Eri sera, sò venuti à circallu per purtallu à l’uspidale. Senza ella ! Hà pientu, s’hè azzingata à l’infirmieri, supplichenduli. Ellu a guardava cum’è per dilli di richitassi. A sà bè, hè di quelli spauriti, hè un lione. 

Ùn ci hè statu manera. L’ambulanzieru l’hà scantata cun dulcezza : « ci vole à stà in casa vostra o Madama, solu i malati cù una forma severa sò uspitalizati è ùn ponu esse visitati. Curatevi bè, cunsultate u vostru duttore s’è vo vi sentite male. Ci hà da sorte, ci hà da sorte u vostru maritu. 46 anni ? Hè sempre giovanu è forte ! ”. 

Prima, quand’elli anu prununciatu a quarantena per tutti, l’anu pigliata guasi cum’è un ghjocu tramindui, Petru ed ella. A vista nantu à u golfu, u terrazzolu cù i so fiori è e so piante arumatiche chì prufumavanu l’aria, i vicini amichevuli… Per elli ùn paria un affarone, eranu felici di ritruvassi, elli chì travagliavanu troppu. Petru chì era sempre in viaghju pè u so travagliu per furtuna era ghjuntu in casa à u mumentu cruciale. 

I giovani eranu bluccati in cuntinente, a femina s’era rifughjata ind’è u so fratellu. Ùn ci era penseru pè i giovani, sicondu ciò chì si dicia. S’azzingavanu à issa speranza ch’elli ùn serianu tocchi i figlioli. I so genitori ùn eranu più di stu mondu, u cancaru o l’attacchi di u core l’avianu digià ammazzati tutti. 

Avianu passatu un tempu scemu à telefunà à i zii, à l’amichi, à andà nantu à e rete suciale, à piglià e nutizie. I nutiziali eranu affannosi, moltu più chì tanta ghjente era à l’addisperu. L’infurmazione eranu cunfuse, cambiarine, in cuntradizzione, tantu chì avianu decisu di apre i nutiziali una volta sola à ghjornu. 

Si stimavanu furtunati. 

A casa l’avianu svultulata da cima à fondu, avianu messu in assestu anni è anni di infrugna infrugna in l’armadii è e scancerie, chì eranu à tappu. Ridendu è pienghjendu, avianu ritrovu, allucatu è numerizatu i ritratti di a so giuventù, di i zitelli è di i so vechji. 

Infine, a casa rispirava. Avianu impiutu una mansa di sacchi cun l’affari à ghjittà, à dà o à purtà in paese quandu si pudaria turnà à circulà. 

U settesimu ghjornu di quarantena, Petru avia vulsutu andà à dà u so sangue, chì ci era una chjama urgente à i doni. Era di u gruppu O +, una campa, dunatore universale ! « Sai, vogliu aiutà. Ùn possu fà di menu ! ». 

Ci era una infilarata longa di ghjente, certi cù una mascara è altri micca, unipochi venuti di più per l’occasione di esce u nasu da a so tana. Chjachjaravanu senza fà casu, ancu s’è ogni tantu un infirmieru li rammintava e regule di sicurezza. Hè quì a prima volta chì Petru avia cuminciatu à sente u fretu in u spinu da a paura : di colpu capia chì ci era un veru periculu di chjappà sta macagna ! 

Dui ghjorni dopu, era presu da a frebba à più di 40 ° è delirava. U duttore li avia dettu d’aspittà è di tenelu à capu di i so sintumi, s’elli venianu à peghjurisce. Micca esami, micca trattamentu, un pocu di Doliprane è basta. Si eranu rasserenati : ùn ci era male. À ella u duttore li avia datu i cunsigli chì ognunu pudia leghje è sente in ogni locu. 

À capu di quattru ghjorni di frebba una tossa gattiva avia cuminciatu à scuzzulallu a ghjurnata sana. Eppo s’era intesu megliu è u duttore paria bellu cuntente : « Site un lione. A li avete sciaccata voi à issu virus ! » 

Mentre chì Petru andava megliu, s’era ammalata ella. 

Nè avia purtatu una mascara Petru, chì ùn si ne truvava indocu, nè era firmatu chjosu solu in una camara. À ellu li piacia à stà davanti à a televisiò in salottu. Ùn ci era più macci di ballò è li mancava assai, ma cun tanti canali di televisiò o nantu à Internet, si buscava sempre qualchì filmu o emissione. Era felice, malgratu a tossa chì li facia sente. 

Eppò di colpu, eri sera, s’era piegatu in dui senza pudè più rispirà. Avia chjamatu i succorsi chì l’avianu subbitu fattu traspurtà à l’ospidale. 

Piglia a so temperatura. A fática, a frebba, ma pare d’esse calata appena. Ritorna in u so lettu à leghje è à dorme, cù u telefunettu è u carcadore accantu. Chjamerà u duttore dopu, ùn sò chè 6 ore di mane. 

Passanu i ghjorni, a so occupazione principale hè d’aspittà, in u so lettu. Ùn s’ardisce à chjamà l’ospidale, teme di sente nutizie più gattive. Hè a so cugina Lucia chì travaglia à a rianimazione chì a chjama ogni ghjornu. 

Parla pocu Lucia, ùn hà tempu, hè stanca morta. Li dice di pregà è di sperà, Petru hè sottu à rispiratore artificiale, anc’assai chì fermanu i letti, perchè prestu ùn ci ne serà più. 

Cusì passa u tempu, aspittendu, è sminteca u soiu u male. Nantu à u terrazzolu, cura e piante chì ci tene tantu Petru. Di stu paradisu fiuritu minusculu, avà ella n’hà fattu un altare. Ella, l’atea, hà postu una piccula statula di a Vergine è un ritrattu maiò di a so mamma ; ci mette e candele accese, ch’ella spenghje prima di dorme. Isse candele sò per ellu, per tutti i soi, i figlioli, u fratellu, i nipoti, l’amichi è tutta l’umanità chì pè a prima volta sparte un affare in cumunu, nantu à sta pianeta diventata paese. 

Ùn manghja guasi nunda, ùn sorte più per cumprà robba. Prestu cumunicheghja pè sms o Facebook, u telefunu a fatica. Rispira straziata, u fiatu hè cortu, u core batte troppu forte. Ùn s’hè ancu occupata di u so trattamentu pè u core : quand’ella serà menu faticata, chjamerà u duttore pè u repice. Ùn pudellu vede in veru a scumoda. 

U primu ministru annuncia a prulungazione di a quarantena. Hè cusì stanca ch’ella ùn hà più riazzione. Accende tutte e so candele, ùn hà più a forza di sciaccamanà cun tutti i vicini à u balcone, ogni sera, pè i persunali medicali. Pensa soprattuttu à a so cugina Lucia cusì brava, e candele sò dinù per ella, ch’ella ùn s’ammalessi à u travagliu ! 

Eppo, un ghjornu … « o Mà, o Maria, l’avete fattu voi issu miraculu ?” Casca in ghjinochje quandu Lucia, cù una voce stanca ma alegra, li dice : « Petru hè risanatu ! Ghjunghje in casa da quì à dui o trè ghjorni ! » 

Si sente cusì ricunniscente, accende torna trè candele è stà nantu à u terrazzolu senza move, senza sente u fretu di u sciuscettu. Ùn sente nunda fora di a felicità di sta nutizia tantu aspittata. 

Spente ch’elle sò e candele, si chjina cù un Doliprane è una tisana (avà sì ch’ella hè diventata cum’è a mamma !). S’addrumenta serena serena. Rivede a mamma in sonniu. Chì splendore in giru à ella, pare a Madonna ! Si sente cusì bè in stu sonniu, prutetta da a Vergine, da a so mamma, da i medichi chì anu salvatu u so cumpagnu, da a so cugina Lucia ch’ella vede oghje cum’è un’anghjulella. 

A matina, ùn si pò più arrizzà. Eri sera hà lasciatu u telefunettu in cucina è s’hè scurdata di pone a buttiglia d’acqua nantu à a cumoda accantu à u lettu. 

Sona u telefunu, parechje volte. Troppu luntanu. D’altronde, hè guasi scaricatu. Ùn sà più induve l’hà lasciatu u carcadore. 

Stà in u so lettu, circhendu l’aria ma serena, aspittendu chì l’anghjuli ghjunghinu à salvalla. 

U sicondu ghjornu Lucia chjama i vicini. Li prumettenu d’andà à vedela ma à l’ultima, si rammentanu ch’ella hè cuntagiosa è ùn ci vanu. Si rassicureghjanu à modu soiu : « Serà surtita à cumprà da manghjà… Hè un pezzu ch’ùn ci hè andata. » 

A trovanu cusì l’anghjuli, cù un surrisu beatu nant’à e labbre, i so capelli bianchi sciolti nantu à u cuscinu. 

L’anghjuli, vale à dì l’infirmieri. 

Quelli chì portanu à Petru in casa, guaritu.


Illustrazioni : Street art in Madrid, 2020.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire