Un testu di Jean-Michel Neri
U cunsigliu si tene trà mare è monte, duve machja è furesta si cunfondenu. Aspettanu tutti chì l’Anzianu principiessi.
– Cari fratelli, amichi è vicini, ghjè a siconda volta in la mio lunghìssima vita ch’e’ vi pregu cusì d’ascoltammi. À u primu cunsigliu, i più ghjovani d’issu circondu ùn eranu mancu nati. À st’èpica, avìu presu a parolla pè pruvà di fà compie una guerra tremenda, frà noi, chì ruvinava à tutti dipoi trent’anni. Ci stirpavamu ! Tanti di noi, i più debuli, disfatti, sò stati cundannati. Pensu à certe famiglie sane, sparite puru in ‘ssa lotta fratricida. Sta terra ùn vederà mai più a so sterpa...
Cummossu, u vechju oratore smette un attimu.
– … À l’origine di sti tempi barbari, c’era un scumpientu : un gran’ focu cum’è quelli di nanzi, ch’avìa divastatu u nostru rughjone. In sta disgrazia di cennere, noi simu vultati à u nostru più primitivu statu, incù a mente a più salvatica. Pè sopravive, ogn’unu hà cumbattutu u so vicinu, u so fratellu… Hè cusì ch’avìa principiatu ‘ssa tuntia di guerra pè a dominazione è a ricunquista…
– A cunnoscu sta fola ! dice un picculu Listincu ciuffutu. A mi contava babbò !
– Forse a sapia, u to babbone. L’aghju cunnisciutu bè, risponde l’Ogliastru.
L’arburi più vechji accunsentenu di silenziu incù l’Anzianu parechje volte millenariu. Quelli ch’avìanu vissutu sta guerra eranu testimonii vivi, è ancu vergugnosi, di st’èpica di bestialità trà piante.
– Dopu trent’anni di ‘ssi guai, continueghja l’Ogliastru, era diventatu necessariu di fà una tregua, di ritruvà un equilibriu. Tutti l’avìamu capitu. Mi sò concertatu allora cù a culunia di i Pini, i più freschi stabiliti quì, ma i più aggressivi. I più famiti. Aghju spiegatu cun pacenzia è cù a sperienza di l’immurtalità, à sti giganti ghjuvanili, chì prezzu terribule avarìanu da pagà anch’elli s’elli furzighjàvanu cusì, s’elli stàvanu l’ultimi in’ssu circondu. L’aghju scunvinti chì ‘ssa tistardizia ceca sarìa una scimità, una devianza chì smintica un principiu sacratu per noi tutti. Sta leghje essenziale hè quella di l’intelligenza trà i vegetali : i nostri interessi ponu esse diversi, ma tutti avemu bisognu di l’altri pè campà … I Pini m’anu intesu è anu capitu chì periculu ci sarìa, ancu per elli, d’esse l’unica razza vegetale d’un mondu… forse più cumplessu è suttile. Anu rinunciatu à culunizà di più, è emu fattu una forza cumuna di ‘ssa cuncurrenza. È avà, belli zitelli, sò trè seculi chì no’ campemu cusì in armunia, in lu rispettu di a nostra diversità è di i nostri bisogni propii.
Da u pianu supranu, u più maiò è u più vechju Pinu sumena una biuccata d’e so foglie lebie, cume una piuvita secca di confetti pinzuti.
Un Querciu maiò face tremà e so fronde, interrumpendu l’Anzianu :
– Bla, bla, bla… Hè facile di chjachjarà cusì quande vo’ site cintinaie. Èiu sò solu quì. Sò l’ultimu di a mo razza in quellu circondu. I Pini ?… Ùn lascianu mancu cresce a mo figliulanza ! U cupertu face cuperchju : trattene e mo creature nannule cum’è Muchji…
St’evucazione face inalzà si e rame incristite d’una decina di Muchji offesi è di Murte sulidàrie.
– Ùn la dicu micca per voi i mo picculi amicacci, si scusa u Querciu, ma à ‘ssu contu i mo Querciucci ùn faranu mai ghjande… è a mo razza si spenghjerà incù mè.
– Stà serenu, o Quarciò ! risponde calmamente l’Ogliastru. Aghju cunnisciutu u to arcibabbone è ancu i to antenati. A to famiglia ùn spariscerà micca cusì, a ti possu ghjurà. Poi ancu ringrazià i Pini di mentene abastanza ombra è frescu pè fà nasce a to sterpa è prisirvalla, i so primi anni.
– chì voli dì ?
– A nostra terra hè diventata secca. U nostru rughjone hà cambiatu. Ùn hè più òttimu pè e nostre creature cù e so piccule radiche corte corte. Senza aiutalli un pocu in li primi tempi, li mancarebbe l’acqua. Sti Pini sò capaci di falla cullà da a China, è noi tutti ne godemu. Ùn la sapia ?
– Beuh…
Un ghjovanu Frassu, vicinu à u Querciu, ùn hè micca scunvintu :
– Ammettimu… Ma cumu esse sicuri chì st’orchi di Pini ci lasceranu cresce è campà più lunghi chè erbe ?
Stu colpu, un Pinu lascia cascà una bella pigna chì ribomba in a frasca suttana, per finisce a so corsa in pedi à u Frassu.
– Vedi chì mi cercanu !
– Pianu o zitelli ! ammunesta l’Ogliastru. Capite ch’anch’elli anu bisognu di noi… è di i nostri cadàveri, nant’à a terra è indrentu à ella.
– È quessa mi deve rassicurà ?
– O Frassucciu, vedi sempre “l’arburu mezu seccu”. Per fà cadàveri, prima ci vole di i vivi... quessi simu noi è a nostra figliulanza. A machja viva chè no’ simu, assicura u pedi di sti giganti offerti à lu ventu. È una volta morti, i nostri ossi, legnu è fronde secche, rendenu u terrenu più riccu è più grassu chè i Pini sarìanu capaci à falla da par elli. Eccu ! Ma pè sapè quessa, ci vol’ à esse à pena più attenti in chìmica è fìsica, o muccicò !
Sottu voce, u Querciu stuzzicheghja lu Frassu :
– T’hà sbrembatu, lu vechju !
– È tù, cambii d’idea cum’è di fronde, o falsò !
Una volta di più, l’Ogliastru a sà.
– Ùn credite micca ! Senza quella necessità, rispettu naturale ci ne saria poc’è micca. A capisciatura d’issa regula ùn vi rende micca migliore… solamente più cuerente: a più utile qualità.
L’Ogliastru stà zittu u tempu di lascià spinghjesi i murmuri di u frundame. Pare stanchissimu à st’ora è si vedenu i so seculi per a prima volta. Cun tristezza, ripiglia pianamente.
– Ma oghje ùn basta più. Tutti quelli sforzi chì n’emu fattu pè campà inseme, pè mentene l’armunia trà noi, à mumentu ùn valeranu più nunda. Un periculu maiò hà da vene da quì à pocu. Hé di quessa ch'e' vulìu parlà ne.
– Torna lu focu ?
– Peghju ! chì dopu u focu, si pò sempre risorge.
– Un’antra guerra ?
– Ghjà persa, quessa. Sta volta, nimu a sà ciò chì fermerà di noi.
– O basta ! s’arrabbia un Albitru più angusciatu chè l’altri. Falla finita ! Dilla franca, l’anzianu !
– Hè una calamità ch’ùn avemu mai cunnisciutu. Ùn hè manc’un nemicu, hè una malatia... UNA BATTERIA DI MORTE.
– Sì sicuru ? Cum’è a poi sapè ?
– Cù i seculi, aghju amparatu à capì l’acelli. L’anu vista, vicinu. Terre ruvinate, lecche, senza vita. Anch’e radiche crepanu, spariscenu. Simu quasi tutti cuncernati, è ùn averemu micca abastanza tempu pè evuluà è adattà ci. Sta pesta ti fulmina...
– Mà ùn hè pussibule ! L’omi anu da fà qualcosa ! ùn si vedenu più tantu ma... anu sempre avutu bisognu di u nostru legnu, i nostri frutti, a nostra frasca. Ci mentenenu, ci curanu. Sò putenti. Ci pruteghjeranu !
– L’omi, dici ? pover’à noi, sò elli chì l’anu purtata...