mercredi 29 novembre 2017

Cuncorsu Apertura 17/18 : U mazzeru carbunaru

Un testu di Pascal Quilici


Era un tempu annosu, quellu di l’acciacatori prisenti inghjilocu. A scata di u rimitoriu s’era appena affrancata da tutte ste disgrazie, ma vense u ghjornu di a mutatura ind’è u paisolu Orezzincu.

Eramu d’inguernu, a vita paisana era a u so colmu. À chì munghjia, à chì macellava, à chi magliava, à chì chjappava u chjassu pè falà à l’usina di tinte di i Fulelli... Infattu tutt’ognunu pruvava à empie si u zanettu. Pò c’era di quelli piattati, di quelli chì si trovanu sempre à listessu locu firmati cum’è stantare indessucievule. Stefanu Rossi dettu Fiarone, ultimu carbunaru di a pieve d’Orezza facia a so praticaccia in sta cursura di Dicembre : tuttu si principiava cù una taglia di legne, pò spiannava u so terrenu prima d’alzà a carbunara. Trè legne ficcate in terra, una treccia di ghjambella è voc’à vocu in tondu sin’à a cima, eccu ciò ch’ell’era a so vita. Ma tuttu capalza, in sta veghja di natale. Stè ch’ùn durmia ch’è trè o quattr’ore à u più s’era discitatu ancù di più à bon’ora per pudè vultà u più prestu pussibule à latu di i soi. U so figliolu Francè era vinutu da Parigi appostu per l’uccazione, a so moglia avia cucinatu tutta a santa ghjurnata : ghjallinaccia, caprettu è ostrige quant’è u bisognu c’era. Tuttu paria prontu ma prontu ùn era.

Era u ghjornu di sceglie e legne pè Stefanu, tandu si facia trè cataste : i tenderi, l’incrusciati, è i duri.

Era un affare chì pigliava assai tempu è Stefanu era appena stancu di a so ghjurnatella. 

Fala l’attrachjata è Stefanu vede affaccà cù l’ochji fissi è spurlati, in fondu di u pratu duie volpe merlate chì parianu quelle sterpatose ch’avianu tombu e zicchine di u pastore Sicurani. Stè, sempre fidu à a so cursitutina tenia sempre u so fucili accant’à e cennere s’è mai qualchì ghjelosi o qualchì bestie accidiose passavanu pè quì, u carbunaru pront’à compie ficca e so duie cartuccie in u cannone è tira. Un pallinu basta, cum’è li dicenu i Francesi à roccapiglia. E volpe falanu mustacciu in terra, Stefanu sebiatu è per u menu fieru di i so trufei fala à caccalli, a so manu aspra chjappa u tupezzu di l’animale è ind’un ansciu scarzosu u gira è s’avvede ch’era a so moglia, li si paria un mal’sonniu per ellu a verità ùn pudia esse quessa, si pizzica u bracciu ma puru ùn si disceta, gira u sicondu animale è sbuccia u so figliolu, è cusì di pettu à a realtà, l’omu capisce. Nasce l’infame tragedia di quelli ch’eranu vinuti à aiutà u puntellu di a casa di fà ch’ellu cumpiessi più in furia. È cusì u carbunaru dopu à una vita di straziera diventa mazzeru à mala gana, malabbiatu è miseriosu d’avè persu in una stundetta u sole di e so ghjurnate.

vendredi 24 novembre 2017

Cuncorsu Apertura 17/18 : L’impurtanza ùn hè micca a caduta ma a calata

Un testu di Tiger-Lily Keyser


~ Un mondu senza sensu
Un mondu à l’addisperu 
Mancu ùn ci dà una manu
Sinu à cascà nant’à u capu…
Ma, tù sì u solu, u veru, u meu. 
Sai ciò chì subisce ogni ghjornu
A notte ciumbu ind’è u to spiritu
Sin’à diventà qualchissia d’altru.
Sè u solu à pudè fà mi dimenticà u
Me cutidianu. Sia a mo gioia O Alcolu ~


Quellu ghjornu, o piuttostu quella serata marchjava da solu, chì ùn era micca abitudina soia. Avia sceltu di piglià a strada di a solitudine, spassighjava trà l’arburi è i carrughji foschi, senza lume, sti mumenti induve ùn site sicuru di ciò chì ci hè daretu à voi. Allora vi girate una stonda per vede s’ellu ci hè qualchissia è ùn vedite à nimu. Ma sta sera quì ùn s’hè giratu manc’una volta, sta serata sarà veramente una sera for’ di l’urdinariu. Una notte à a luna arancina, atmusfera torbida, omu solu in u silenziu. Quessu omu si cugnumava Amore. Perchè issu nome cusì particulare è pocu cumunu ? Bella sicura era di pettu à tuttu l’amore è l’affezzione chì avia pè tutti, e so abbracciate infiniscevule, iè vi tinia, vi stringhjia cù dilettu sin’à a scumparsa di i vostri prublemi… 

- “O Amore cumu hè chè tù sì alluntanatu di i toi chè tù teni tantu caru per sta nuttata senza sensu.” 

Dopu avè attraversatu à cità sana, si n’andò in u picculu boscu for di u paese. U Silenziu ammaistrava u locu, ancu s’ellu c’era u ventu chì ognitantu facia rimori stragni cum’è s’ellu c’era criaturi malifichi chì u cinghjivanu. Pusatu à nantu un vechju murettu prontu à cascà, u spinu giratu versu à Luna, u muru induv’ellu s’era pusatu strapiumbava sopra u chjassu. Ci duvia esse à pocu pressu cinque metri d’altura è sottu, chilometri è chilometri di machja. Amore era ind’è i so pinseri è facia sogni svegliati.

Qualchissia u chjama à u telefonu, ùn si vede nissunu numeru, u spechju di u telefonu hè neru neru. Finalmente risponde, ùn si sente micca voce solu un sciappittime rapidu è cuntinuu. Allora Amore stà à sente, hè silenziosu, sin’à sente qualche parolle cum’è s’ellu si dicia “Induve si ?”, “Chì faci ?” “Oh, oh”…

Ma ellu pensa chì quessa voce ùn vene micca di u telefonu allora si pende per vede s’ellu ùn c’era qualchissia in giru à ellu ma ùn vede à nimu. Si rimette in modu riposu chì pensa veramente chì sta nuttata ùn hà nissun sensu, ma povaru Amore avia dimenticatu chì ùn c’era micca muru daretu à ellu. Hè cusì chì s’hè lasciatu andà è a falera cumminciava. Cusì si truvava in piena suspension, in l’aria. 

Si vedia à nantu u so visu sta volta a paura è l’angoscia di ciò chì hà da ghjunghje dopu. Cum’è Alice si truvava in una falata senza fine, si truvava cum’è in un “lapsus” di tempu induve ci sentia sempre voci è mughji. Cosa s’hà da passà quand’ellu hà da tuccà a tarra, quantu pene in corpu hà da avè ? Fala, fala, fala sempre, ellu ùn mughje mancu parchì si trove cum’è in un’ altra dimensione, Amore in u paese di maraviglie. Si ripete solu pè assicurà si :

- “Sin’à quì tuttu và bè; Sin’à quì tuttu va bè”.

Avà dorme, ma, serà veramente un sognu ?


mercredi 22 novembre 2017

Cuncorsu Apertura 17/18 : Ultima Corsa

Un testu di Jean-Pierre Caux


È sogu quì, tiratu longu nantu à a piazza di Mattiucciu, à u pede di u scalonu di a casa di minnanna.
Dopu tamanta corsa scema.

È da chì, mancu troppu ùn la socu, issu bisognu di corri, ch'ùn c'era tempu à perda, corri, ch'ùn c'era altra primura cà corri.

È mi ritrovu chivi in i passi di a me ziteddina, i me pedi marturiati, pantalonu stracciatu è ghjinochji sanguinosi.

Aghju parcorsu i chjosi, da u Broncu sinn'à u valdu d'Aresi, francatu i trè vadini, passatu tutti iss' antichi orti abbandunati, incù i so muretti chì si ne falanu pocu à pocu, quale hè chì i rialzarani, ùn si sà.

I lamaghji, i muchji, anu presu u dasopra, i chjarasgi,mezu secchi, ùn si vedenu guasgi più, i meli resistanu più o menu, ma u salvaticu ripiglia i so dritti, in’issi lochi abbandunati da l’omini.

Aghju presu l'alivettu pà esci sottu à u Pratu, sò cascatu tanti volti pà issi chjassi sinuosi, ma ci vulia à pisassi è ripiglià a corsa.

U vaghjimu và lachendu pianamenti è bè a piazza à l'invernu, l'arburi arrussiti lentani e so fronde, l'odori scambianu dinò...

Tuttu u longu di u parcorsu, a ghjacareccia m'accumpagnava in u s'abbaghju, chì eddi dinò currianu, ma ùn pigliavanu micca u listessu caminu, a so corsa ùn era mea.
Certi volti, sicondu u ventu, paria una battuta è chì fussu eiu a preda, ma... socu quì, in issa corsa strana.

Strana, ancu di più quandu a fatica hè tropp' impurtanta, u ciarbeddu lenta, u corpu pari più lebbiu, tuttu si buleghja, tal' un filmettu, tanti maghjini rivenanu à menta, tal discursata, tal evinimentu, festi...matrimonii... prucissiò, è quiddi ch'ùn ci sò piu, è pò ‘ssi musichi è canti, in i so cambierini tramenti, si passa da u cantu sacru à u rock, s'infilanu lamenti, paghjelli, tuttu u ripertoriu ci passa,da Brassens à A Filetta, sta corsa hè longa...

È po’ c'hè statu à cuddata di u Linaru, incù issa spuzzina chì falaia da San Petru, chì mi siccaia a gola è mi cutraia u fronti chì paria ghjacciu, tandu u corpu volta à a rialità è si mette à pisà di colpu quant'à u piombu, i me tinti ghjambi ùn ni pudianu più, paria chi i me ossi avianu da lintà, ma sò ghjuntu à i scali lisci di a stretta d'Uchjonu, è quì avìu d'attaccà a falata. 

L'aghju presa in quattru è trè setti sin'à a funtana di a Filagna, a cannedda secca cum’è s'avissi inghjuttatu un cucchjaronu di rena, ùn mi pudia arreghja, ùn c'era tempu di bia, u campanile di San Micheli, a mi rimentaia incù i so sei colpi, ch'ùn c'era tempu, ùn calà u ritmu,corri, corri.

Pigliu à l'angulu di quiddu casonu chì mi porta in a stretta di u Filu induve ziteddi, ghjucaiami à fassi a paura chì ùn c’era quì tantu lumi è pò c’era zia Ghjaseppina, tinta vechja ceca, pusendu nant’à so carrega, è par noi quandu no’ passaiami davant’à edda u tempu s’arristaia, ci tiniamu a mani frisgendu u muru, è ogni volta era listessa, u so capu si vultaia versu noi « induve andeti, o beddi ziteddi », và chi u scappa a scappa… ma sta sera, passendu davanti a so casa, ùn vò pianu pianu, passu senza paura alcuna, Ghjaseppina ùn c'hè più è a stretta s'hè sbiutata, ùn c'hè più anime nè vivi.

Ùn si senti mancu un zittu, solu da luntanu... I ghjacari, è po’ ghjustu ghjuntu in Mattiucciu più nudda...

Stancu, trosciu losciu, mi socu lacatu cascà in tarra, quì, annant’à a piazza di Mattiucciu, u me cori batti chì pari un tamburu, è ribomba in ogni parti di u me corpu è sentu tuttu...risentu tuttu, ogni ossu, ogni musculu, ogni vena, sentu u me sangui chì bodda è mi traversa da fond'à cima, è stu muscu di caffè, di fiori...

Cum’è possu, mi pesu, chì mi ferma à cuddà issi scali, chì a me corsa ùn hè compia, u purtonu hè in cantaronu, francu u zoddu in petra, frustu, di tanti passi, di tanti ghjinirazioni, chì l’anu varcatu.

A cucina hè bughjicosa, i scuri sò sarrati, solu dui ruchjetti in u caminu è una candella nant'à a tola chì ùn hà par tantu à spìgnasi, dani un pocu di lumi.

Andendu versu à a stanza dui boci feminili murmureghjanu... Sè quì u me chjucu... o caru, sè ghjuntu... un corri più o chjù... o caru, un corri più... appaciati, ch'ùn hè più tempu di corri, era l'ultima, l'ultima corsa, ùn corri più... ùn corri più... ùn corri più...





samedi 11 novembre 2017

Ombre di guerra (Strattu)

Ricacciatu da Ombre di guerra

Jean-Yves Acquaviva (2011)


Sedeci d’aprile di u 1917. In un fracassu senza nome l’omi viaghjanu, à mezu à a fanga è i morti per circà à sazià a brama di vittoria di u generale Nivelle. Fiscanu e palle, cascanu i suldati unu apressu à l’altru. Ma ci vole à viaghjà, ci vole à more, à soffre per chì u generale possi tuccà in punta à e so dite a gloria d’avè vintu a battaglia. Ch’ellu possi scrive u so nome à lettare d’oru nant’à e pagine immaculate di u librone di a storia umana. Ma oru ùn ci n’era quì. Per quelli chì si battianu ùn c’era cà un fiume di fanga, di sudore è di sangue imbulighjati. Ùn c’era cà a puzza di a morte, i mughji di i feriti. Quellu ghjornu è quelli ch’anu suvitatu, l’umanità hà fattu una pochi di passi in daretu, avvicinendu si di i so tempi i più foschi. In duie simane sò più di centu mila omi, morti o feriti chì anu pagatu a scimità di i putenti. Sicondu si n’hè surtitu senza nulla. Senza nulla ch’omu pò vede. Ma cù una ferita ancu più prufonda cà quelle chì vi tazzanu a carne. Una ferita à l’anima. È quesse, ùn ponu mai guarisce, ùn si sarranu mai più. Era quessu u pesu ch’ellu trascinava Ziu Sicondu è chì u furzava à tanti sicreti, à tanti gattivi sogni. U ghjornu nanzu ch’ella principiessi ‘ssa battaglia, un omu era vinutu à visità a sezzione di Sicondu. Era un officiale ma ùn purtava micca arme. Si trascinava una spezia di scatula posta à nant’à trè pedi. N’avia digià vistu unu di ‘ss’attrazzi, quand’ellu era zitellu in paese. Tandu l’era parsu magicu di vede ch’omu pudia stampà nant’à un pezzu di carta chjucu, chjucu, una persona sana è l’avia fattu ancu ride. Ma oghje, ùn capia micca chì piacè c’era à vene quì è ritrattà a miseria di l’omi, eranu brutti, stanchi, à l’orlu di more per certi. È quessu li spiecava ch’ellu era quì per fà vede à u mondu sanu u so curagiu. Per fà li entre per u sempre in a storia.

« Andate à fà vi leghje ! Quì, curagiu ùn ci n’hè più. Ùn ci hè cà paura, morte è addisperu. Cridite ch’emu sceltu di stà quì ? S’è pudiamu sceglie, scappariamu tutti è vi lasciariamu soli à voi. Voi, quelli chì cuntate i morti è i stroppii per sapè quale hè chì vince. Noi ùn emu nulla à vince quì. A vostra gloria eterna a vi pudete tene ». Quellu ch’avia parlatu si chjamava Gino. Un suldatu cum’è tant’altri chì avia bisognu di sfucà si. L’officiale u vardava ma avia fatica à sustene u sguardu fieru di ‘ss’omu chì vinia di dì, à voce sciolta, ciò ch’elli pinsavanu tutti. Eranu quattru di punta à ellu. À fiancu à Gino, Sicondu s’era arrizzatu cum’è per aiutà u so camaratu. Un antru, arrittu dinù, stava à sente è vardava, u so sguardu passava da unu à l’altru, si chjamava Constantin, Constantin Préjean. U quartu stava capicalatu, paria d’ùn interessà si manc’à pena à ciò chì si passava à cant’à ellu, paria esse altrò. « Ricusate di rispittà un ordine ? » L’officiale avia quasi mughjatu circhendu à impressiunà li. È Gino l’avia rispostu : « È ch’avete da fà ? Avemu intesu chì dumane ci vuleria a carne assai per pasce a morte. Vulete privà u vostru generale d’una pochi di vite à offre à a patria ? » Videndu ch’ell’ùn ci cacciaria nulla u ritrattadore avia cambiatu di manera. Circava avà à alliscià li. « Chì vulete ? Vi possu dà sigarette, pane. Chì vulete ? » À ‘sse parolle u quartu omu avia pisatu u capu. A so faccia era sfatta, paria più mortu cà vivu. S’era arrizzatu, avvicinatu di Sicondu è li parlava à voce bassa. Ùn si sà ciò ch’ellu l’avia dettu ma avà, calava u capu ancu ellu è suspirava. Avia vardatu à i dui altri, un sguardu era bastatu, Gino s’era appughjatu à a ripa è avia cruciatu e bracce. Constantin era firmatu mutu appicchendu un picculu surrisu à u scornu di a so bocca è u quartu omu s’era messu torna à pusà. « Fate puru » avia cappiatu Sicondu. U quartu omu era Ghjorghju, u fratellu di Sicondu. È vinia di vende a fiertà di i trè altri per dui pacchetti di sigarette è un pane. U lindumane, à l’alba s’eranu aparte e porte di l’infernu.

Murtoriu (Strattu)

 Ricacciatu da Murtoriu


Marcu Biancarelli (2009)


Ci sò l’umbri chì s’avvicinani in a scurità di a fossa, vinindu di faccia. Cianfarani faci cuddà u fucili è s’arremba à un canteddu, pà agrundassi è tirà in casu mai. Sò paisani. Li parlani. Li pichjani annantu à a spadda. Dui i ricunnosci, sò di u so battaglionu. Li dicini chì a fossa hè pulita. Ani presu a pusizioni. Ci hè monda prighjuneri. Ùn sani ancu s’iddu ci voli à tènali è aspettani l’òrdini. Vidini i quattru chì sò invinuchjati. Dui òmini più anziani s’avvicinani cù u pinnatu in manu. Dicini à i suldati di scantassi. Hè ciò ch’iddi facini. Po’ i dui anziani piddani i chjècculi di i prighjuneri à pinnatati. Nisciun’ moghju. Nisciunu sguardu chì si pesa, a risignazioni di i prighjuneri. A sapiani ch’era pussìbuli. Si facini intazzà senza riazzioni, aspittendu ch’idda passessi, è ch’ùn ci fussi più nudda.

Marcantonu avanza dinò più luntanu. Ci sò monda suldati, certi u salutani, l’abbracciani. Unu hè di i Tarri è li pichja amichèvuli annant’à u bucceddu. Aspettani i so òrdini. Dici di tena a pusizioni, di lampà fora i càtavari. Uni pochi d’òmini voltani una mitragliosa, in casu chì l’Alimani cuntrattacchessini. Fermani bè certi tira isulati, ma poc’ affari. I stola di suldati chì coddani invadiscini senza arrestu a pusizioni presa, mettini i primi mani à rinuvà a furtificazioni. Ci hè ancu u culineddu chì passa in i ranghi. Filicitazioni pà tutti i cumbattanti. Parolli d’incuraghjimentu. L’emu fatta, dici, l’emu fatta… 

Iè, l’anni fatta, a « Côte du Poivre » hè cascata, 15 di dicembri 1916, è u sargenti sceffu Cianfarani risica infini un’ uchjata à u poghju, da dund’iddi sò cuddati frà mezu à i barbelés è i tiri di mitragliosa. I cintunari di corpi coprini u tarrenu trà i dui pusizioni numici. I cintunari d’òmini abbassati, truncati, smizati. È vidi ancu u cùrrulu di i brancardiers, vidi u fumu, i foca lacati da i splusioni, è i ferti chì si strascinani, è i tafoni lacati da l’obbusi, è i truppi di rinforzu chì coddani in fila com’è insetti pà righjunghja a crista. Vidi l’infernu ch’iddu hà varcatu. Vidi i morti buliati l’uni à l’altri, in un fiumu di sangu. Vidi s’infernu è ci hè passatu à mezu. Ed hè vivu. 

A naùsea. L’incumpriinsioni. U sìntimu d’inghjustizia. U spaventu. A culpabilità. Hè vivu. Quantu viti hà presu in ‘ssa ghjurnata ? Quantu cumpagni chì li sò cascati in ghjiru ? Quantu orrori ch’iddu hà vistu ? Quantu crìmini cummissi ? Hè vivu. Da ‘ssa costa quì sin’à ghjunghja in tarra soia, quantu murtoria chì partini dighjà ? Quantu famiddi tocchi è afflitti quà è ddà ? È iddu, vivu, insignificanti ma vivu, è fieru suldatu è sargenti sceffu, è tistimoniu di u fraiu, vivu, ma par avali, ghjòculu di u distinu, arimani pastori, oghji acciaccadori frettu, chì hà francatu l’infernu è chì ni porta u vistitu. È ghjà li si pari di senta, in paesu, chjuccà i campani à murtoriu, l’aienti chì cascani d’addisperu, chì s’allampani in u vangaronu, i ziteddi senza prutizzioni. Senti u murtoriu chì chjocca è chì stantarighja i campagni, è vidi sti ciandarmi ch’affaccani, cù ‘ss’altri murtorii in manu, di carta turchina, tutti ‘ssi murtoria senza fini, è chì dicini i macedda di Dieuze, chì dicini i stirminia di l’Eparges, è chì dicini u scempiu di l’Argonne, è chì contani i tumberi di a Costa 304 è di u Mort-Homme, è u scumpientu d’oghji, è tutti ‘ssi novi purtati in paesu luntanu, è chì li parlani, chì l’annunciani a fini di tuttu, a fini d’un mondu, ed hè vivu, mentri chì tutti l’altri, tutti quissi ch’iddu cunniscìa, tutti quissi chì cantaiani cun iddu in u trenu di a partenza, tutti sò morti, Paganelli, mortu, u sargenti Colombani, mortu, u siminaristu di Bastia, cascatu in Argonne, tutti sò morti, o sò in infernu, è sò pà mora. A fini, a fini hè quì. È chjoccani i murtoria in i Tarri culandi ddà. 

Per pudèlavi spiegà
Ùn vale carte nè penne
Lu sangue curria à fiumi
Corsi è Alumani inseme


vendredi 20 octobre 2017

Cuncorsu Apertura 17/18 : Arrendesi

Un testu di Kévin Petroni



« Un creatore chì si lascia, s’arrende ».

Montherlant, Les Jeunes Filles.


Fà è fà, ci hè una guerra ch’è tù ai persu, era una guerra chì ùn purtava u so nome, una guerra senza onore nè vigliacchisimu, è forse ùn a sapia ch’ellu era di sangue u to cumbattu, una guerra contru à tè stessu è contru à l’altri, tralucente è vana cum’è tutte e guerre, sunniava d’un’ offesa è d’un’ inghjulia, è ai cappiatu, è ti sè mancatu, è sè statu bassu, sì turnatu debbule è vigliaccu cum’è quelli ch’è tù uddiava, ai finitu per finisce, t’ai buscu una fine è ai dettu, l’accettu è abbanduneghju, ùn sò nulla di ciò ch’è sò, ùn sò micca è hè megliu cusì. 

Vardi torna e fottò, ci cerchi u so surrisu è u toiu, ùn u vedi, a lagni, vardi i vostri figlioli, sò cridanciuli è egoisti, rigretti u tempu di e so prumesse è di e so spiranze, u tempu di quandu ùn eranu cà asgiu, rigretti d’avelli tantu tinuti cari d’annoiu, ma ùn ci poi nulla s’è, in a to vita, sdegni cun simpatia. Avaria vulsutu dilli parechje volte, per l’altri, dì à l’altri quale ella era, ella, a donna di i to figlioli, a donna ch’è tù sdignava ; soladimente, cumu dì à donne di nulla ch’elle ùn saranu mai l’ogettu di u to disprezzu, cumu dilli à elle ch’elle ùn s’alzarianu mai à u nivellu di a to dillusione è di u to rancore, iè, cumu dilli, tù chì sai tuttu, chì i so basgi è chì a so pelle ùn avvicinarianu mancu appena i to rigretti ? Li avaria vulsutu dì, quand’ella ti lampava adossu a so incapiscitura cughjosa, chì nimu ùn t’annuiava di più cà ella, chì nulla nè nimu ùn ti pudia annuià di più cà ella, è ci vulia ch’ella a sappia, di varaglia fatta, chì nimu ùn li cacciaria l’amarezza è u disgustu ch’ella t’ispirava ; ci vulia ch’è tù li dichi quant’è tù l’avia sbagliata u ghjornu di u to matrimoniu, u ghjornu di a nascita di i vostri figlioli, tutte st’annate in un littacciu à mastaccià sessualamente u stessu amore ; ci vulia ch’è tù li dichi quant’è tù ùn sapia nulla di l’amore di ste donne, ch’elle eranu solu una simplice vacanza in u to core, nulla d’astru, nulla chì si pudia furà i stupi è a vergogna ch’è tù li dedicava ; chì una guerra a t’avia persa, a più currente è a più tralucente, quella di a to caduta cum’è di a soia, una guerra chì t’amparava ch’ellu ùn ci era nulla à dì ancu s’è u mondu avia avutu digià qualcosa à dì, una guerra misera, senza bandera è senza arma, senza paese à difende s’ellu ùn hè quellu di e to cridenze è di e to bucie, è li devi dì ch’è tù a teni caru, s’è tù a voli salvà, a li devi dì s’è tù voli ch’ella fermi, devi perde a guerra cum’è l’ai sempre fatta, cuntinuvà à sottumetteti, è ùn capisci cum’ella ti pò dumandà quessa, cumu pò fà à dumandatti un’ antra arresa quand’è tù a vulia sempre tene vicinu à u to odiu, duve nimu ùn vinaria à tuccalla, in l’infinitu di a to frustrazione è di a to trafalata, è chere a tennerezza cum’è l’ultima di e puttane, ti cummanda d’amalla quant’ella sappiutu cultivà u to rimbeccu, trafala è more è cum’è ai persu è chì l’odii di tutta a to anima tandu a tinarè caru à sin’à scurdattine. 



jeudi 19 octobre 2017

Cuncorsu Apertura 17/18 : Isula

Un testu di Charles Eissautier

Dicenu chì, certe sere, nantu à u mare spianatu, lisciu cum’è un cuppetta d'oliu, quandu u mo rispechju mi face parè bivalva, ci sò certi chì sarianu abbastanza arditi per imaginà, aduprendu un cultellone d'Arcefalu, di pudè penetrassi in i me strati, sfurzendu una mappa putente, da ch’ella affacchessi, in u so stucciu di madreperla, issa polpa abbundante è afrodisiaca chì calmarìa i so ardori ?

Vanità è umana scutumia, sogni proteichi. Anamorfosa inutile, paragone senza riferenza : sangue da i petri ùn si pò caccià ! Ostrice smisurata, cù a so cunchiglia tamanta, spessa ch'ùn lascia mancu un postu per u minimu branu di carne è chì mai accuglierà una perla, mostru marinu, arinatu nantu qualchì scogliu, cetaceu di i tempi, ruderu à l'ultimu di sterpe smarrite, pruvendu à ritruvà u so fiatu, cù a speranza d'un maremottu chì a cacceria è mai più vineria.

In i banchi di nebbia matinale, u viaghjadore, ch’ellu sia venutu da a terra o ch'ellu sia arrimbatu à u paraponte d'un battellu, mi scopre, circhendu à capì chì sarà issa mansa fosca, strana è immobile, chì s'affacca à l'impruvisa nant’à u mare ancu abbughjatu.

Giraglia ! A Giraglia, cum’è un nome lampatu à l'onda è chì ribomba in un ecu pudente, da l'Oratoriu Santa Maria sin'à a torra genuvese, Tebaica piatta in u core di tanti marini.

Ma, isula, ùn sò micca stata sempre un’ isula !

Orfana, senza famiglia, solu l'acqua fù u veculu di a mo nascita, ricuparta cù l'elementu liquidu è nutritivu, chì à pezzi è à bucconi, appilava à pocu à pocu i mo strati di petre. Mentre issi tempi infiniti m'ingrassava pianu pianu, custruiscendu mi a sustanza sputica meia, bagnata da a lume di l'acque calde di qualchì lagone trupicale.

Genesi misteriosa è bughja, per mè chì ùn sò isula chè da pocu, una manata di millenarii, invece chì a mo nascita torna à 25 millioni d'anni per u menu. Ma, cum’è parlà di nascita ? Quandu possu dì "Socu !" tantu sò a somma d'una vicata infinita, sempre à torna è volta, ricustruzzione, riurganizazione di materia anteriore in un solu tribbione. Partu ùn ci n'era mai, nè mancu fecundazione, ma una longa germinazione, fatta d'accatastu di strati successivi, cum’è e fette d'una pulendona, allinzata pianu pianu, nant'à u fundale d'un’ acqua svapurata dapoi un bellu pezzu, ingrassata di tutti sti granelli chì venenu ad appicciassi, ognunu purtendu a so infima parte à l'edifiziu. Dopu, mentre un viaghju telluricu, e strinte infinite è torride, allungate ardente, salti è tremi, cuntrazzione inaspettate, piegature di voluttà, trascorse di scosse violente. Da ch’à l’ultimu da u bughjone emerge una trebisonda chì si dispone in mille fogli di matticciu è di culimbrina.

Quandu sò venuta à u mondu, a terra era digià quattru volte più vechja chè a mo età presente, è mi cappiò da isse catene infernale chì m'attuscavanu. Era nantu à u cuntinente, a terra ferma, quella chì bagna in u mare smisuratu di a nostra pianeta azura. È ognitantu, quandu u celu hè sporgu sporgu, i ghjorni di libecciu, possu sculunnà i so cimali in u luntanu.

Eccuti, allarghendu e cime, strappendu i ligami, principia u viaghju tamantu, abbandunendu e rive d'un mondu infinitu. È, mentre chè Vulcanu si scatinava, vumitendu e mo cugine, turnai l'estremità d'una terra nova chì adunisce à Corsica è Sardegna. Sò casate d'oghje ! Infatti, a mo sorte mi fù data in i issi tempi di l'Eocenu chì vidinu nasce l'Alpe è Pirenee è affaccassi l'iniziu di l'Appenninu, un peripulu bagnatu da Thethys u miticu, mare digià cundannatu pè a chjusura prugressiva di a so surgente uceana. È po dopu, l'onde à l'intornu smarrinu à pocu à pocu, scarichendu e so cruste salite nantu à i nostri fianchi : eccu ch’è no simu muntagne, serre è cimali sopr’à a piagha di sale smisurata è l'abissi svapurati. Ma l'Atlanticu assaltava è sbrulava u ferriale di Gibilterra chì li chjudìa u passeghju è catapughjendu l'ultimi ostaculi, si sfrumbulò in issa conca bramata, in u rombu d'Apucalissa, trunchendu u silenziu è l'immubilità, addurmintati ch’è no eramu da isse spuzzate falzinose. I so marosi ci circundonu : assaltonu i nostri fianchi, in una crescita cusì tremenda ch’e temiu d'esse ingullita cume una panculaccia !

È avà, quale ci sarà à stringhje mi ? Ùn hè micca stu berbachjulime cù u mare è u ventu, i mo dui cumpari, chì farà nasce qualchì pusterità : u mo tempu hè quellu di l’universu !

O ghjente averete ancu a ragiò di chjamà mi Isula ! Postu ch’è vo m'avete cunnisciuta sempre à mez'à u mare, fora ch'à l'alba di l'umanità, mentre l'ultima ghjaccera, anu pussutu pedià à l’asciuttu sin'à mè.

Eccu i primi umani chì si campavanu cù e cunchiglie, chì eranu à buzeffe nantu à i mo fianchi, poi s'affaccavanu e galere feniciane, etrusche, greche è rumane. È ghjornu dopu à ghjornu, passanu l’umani, cheti pescadori o guerrieri bellicosi. U moru Musetto, impustatu in cima à u mo puntale, si dice, circa l'annu mille, ch’ellu avia cumenciu a custruzzione d'un minarettu è Tragut, cinque seculi dopu, bramava di ripiglià la iss’idea. À l’ultimu sò stati Ghjenuvesi à dà mi qualchì metru di più cù a torra quatrata. Nelson l'assaltò, ma fù a torra Santa Maria à pate di a rabbia di i so cannoni. Era impustata d’incantu da pudè fighjà isse battaglie frà l’omi, è cum’elli si campanu cù distruzzione è carneghju. Eiu, spettatore petrificatu, mi saria piaciuta d'esse scelta da Omeru, spiechendu parchì Ulisse ebbe ind'è mè, un’accolta più ardente chè quella di i Lestriconi ! Mancu un aggrottu tranquillu, una rena da tirà ci e barche à nantu ; mancu una surgente fresca da calmà a sete, solu qualchì talavellu, purettu, è finochja ! Mi si lascia solu u fideghju di e balene, di delfini è i bolleri di i gabbiani.

Palesu ch’e mi sentu scatavultata da a ghjelusia quandu Dumas scelse sta pancula chjamata Monte Cristo, da cuntà i fattoni d'Edmond Dantès. Conte di a Giraglia, hè un cugnome prestigiosu, ùn hè vera ? È ancu un muscu misteriosu : una isula cavernosa, chì l'usciu saria in u fondu di a torra, aggrundendu u famosu tesoru di u cardinale Spada ! Saria stata cun garbu è manera ! Ponu mandà à fassi leghje Jules Vernes è Maurice Leblanc ! Avà chì l'aghju dettu, mi sò sfucatu è mi sentu bè !

Ma dumane sarà ghjornu !

Mi piaceria assai di turnà à vede a neve, quella chì addulcisce tutti i rilievi cù u so mantellu pagnu, cum’è l'aghju vistu in i tempi, nant’à e custere di u Monte Toricella ; micca a limosina di qualchì biocculu chì sdrughje subitu ch’ellu mi tocca appena ammintendu mi i tempi ghjalati è l'invernu infinitu.

Invidiu sti spampillimi sculunnati chì correnu in a machja, quindi, ghjustu di fronte. È u murmuru di guadelli ? Cum’è si face funtana quandu e candelle d'acqua a si spasseghjanu sin'à u mare nanzu ch’elle si ficchessinu in a mo coppula o si svapuressinu in u ventu è u sole.

Cumu sulcà l’onda è calvalcà i marosi ? Cum’è sti vascelli chì naviganu in altu mare indiziati da u mo fanale ? Eiu chì sò piantata, fermu è stò, aspittendu una partenza impussibile, sott’à e carezze d'un ventu complice, accumpagnata forse da u battelone chì face a so strada davant’à mè, è chì di quessu ùn videraghju mai solu a so poppa !

mercredi 11 octobre 2017

Cuncorsu Apertura 17/18 : Cori ghjilatu

Un testu di Gilbert Reboli 



« O Marcè, sentu chì dapoi u principiu di a sianza mi vuleti parlà di un affari bè pricisu, ùn mi feti creda chì seti ghjuntu quì pà cuntammi a voscia zitiddina ? »

« Parchì, ùn hè micca l’usu quandu si cunsulta un spizialistu com’è vo ? »

« U sughjettu rispondi à una dumanda cù un’altra dumanda… » 

« V’aghju intesu hein. »

« A sò, allora vuleti cuntinuà à spiegammi comu vi seti sciappatu u bracciu ghjuchendu à ballò, chì vi seti pisciatu adossu sin’à i vosci 13 anni o mi vuleti parlà di qualcosa di più pricisu, di più ricenti podassi, parchì par u mumentu ùn vecu micca parchì t’aveti bisognu di i me servizii, chì scemu ùn seti. » 

« Forsa ùn vi sbaglieti troppu… Pensu chì t’aghju bisognu di cunfidammi, chì arisera mi sò cumpurtatu mali cù ‘ssa donna… » 

« Era ora, viditi ci ghjunghjemu, mi pudeti cuntà tuttu sapeti, t’aghju intesu tuttu è ùn sò quì pà purtà un ghjudiziu, alè parleti senza vargugnavvi, ùn so nè pulizzeru nè preti. » 

« Com’è vo vuleti, prima di tuttu ci voli a sapè chì dapoi chì l’aviu scuntrata dui ghjorna fà l’aviu in capu, impussibuli di sguassalla di a me menti, nudda di rumanticu, vuliu imburralla è basta ùn mi piddeti pà unu di sti Romeo di i me cudda. Ma ùn pudia fà nudda chì sta lofia era a me pazienti tandu duranti una ghjurnata sana mi so battutu seghi tremendi, seghi da fammi cascà i borsi a vi ghjurgu. Ma arisera ùn pudia ritena a me stanga, ùn a sò sì vo capiti bè, vi parlu di un bloccu di quiddi, 31 annu, un metru 76, 62 chilò, capeddi biondi, petti tonduli è paffi fermi, ùn a sò induva t’aghju trovu u curagiu ma l’aghju palisatu u me desideriu. Ùn m’hà rispostu nudda. Allora aghju presu u so silenziu par accunsentu. In quattru è trè setti mi sò sbraghitatu è mi sò lampatu à a cunquista di i so petti culussali. In un gestu di dulcezza intensa l’aghju sbrancata « t’aghju da strappà a muzza » chì l’aghju ditta. Va’ chì ùn era offesa, a li piacia a sò, l’aghju sbuchjatu a potta è in un ultimu brionu di tennerezza l’aghju zirlatu in l’ochja. 
Dopu l’aghju asciuvata, socu un gentlemen quantunqua, è mi ne sò vultatu in casa mea à dorma, chì un vuliu stà cun idda una stonda di più chì mancu ùn m’hà ringraziatu dopu à a me parfurmanza. È avali sò quì à cuntavvi sta storia. Eccu sapeti tuttu. »

« Hein hein… Bon ùn vecu nudda di bè stranu fora di a voscia parlata fiurita. Una rilazioni trà dui essari d’accunsentu ùn hè nudda di più… Ah iè u famosu dilemma murali, m’eti dittu ch’idda era a voscia pazienti, ùn a sapiu chì vo fussiti duttori, in chì ramu travaddeti ? »

« Duttori eiu ? Ah nò nò nò, eiu sò biccamortu… »


mardi 3 octobre 2017

Cuncorsu Apertura 17/18 : Libania

Un testu di Colomba Loviconi



Sta mani Libania mi conta una storia. Quand'e li dumandu da induva veni lu so nomu, u trovu uriginali è cumplicatu à tempu, mi rispondi scrivindu unu racontu bellu chì mi faci viaghjà un attimu versu un mitu luntanu è fora d'usu. Saria dunca u nomu d'une dea, una divinità senza pari surtita da a mitulugia greca

Una dea. Sta criatura cussì bella ch'idda ùn pò asista chè in i sonnia, à fiancu à i cherubini è l'anghjuli, cù i so puteri strasurdinari. Una dea vulsuta bè da tutti è amata da i soia. Un immurtali bella da taddà u soffiu, capiddilonga è d'oru, è putentissima.

Purtantu, in sta vita sarrata in quissu u corpu Libania di u so puteri hè spussiduta. Li ni ferma unu, iè, unu di quelli ! Hè d'accittà a so sorti cù a masima dignità. 

Nantu à a so peddi bruna unduleghjani rivigliuli, currini dapartuttu nant'à u so visu com'è fiuma scatinati chì si battini par campà in u currulu di a vita. I so ochja cussì dulci disignati in amandula tacini stu tempu chì hè u soiu.

Libania a murtali hè guasgi sdinticata, i so labbra sicchi com'è un mesi longu d'inguirnata, hè capiddicurta troppu pà a forma di a so faccia. Forsa par ùn ceda ugni ghjornu à sta vodda d'eleganza albina. Purtantu li piaci di fàssi un antru culori abbastanza suventi. Rosu, verdi è ancu puri turchinu.

Hà pruvatu tuttu in una fantasia libara è spinserata. Un' imaginazioni stunanti ch'idda pussedi, ch'idda hà fattu soia par dimustrà à tutti ch'idda sapia sunnià com'è tuttu u mondu.

Mi dumandu di chì sò fatti tandu li so sonnia. N'avarà ommancu ?

Entri in a stanza ghjà spussata, i so peda pesani com'è u legnu. Chjappa u sechju russu è u stracciu in u ridiriu, l'empii d'acqua, ci aghjusta un pruduttu chì puzza a ghjurnata sana è bella cuncintrata attacca tutti i pezzi di u lucali. Quissa faci mughjà à Marianna è Sabedda, i dui pudizzi nasipisati chì li dani suventi l'ordini. A di ripetani ugni volta stu pruduttu ùn lu supportani, è l'odori li dà a pena in capu è Libania ni duvaria cambià.

Ùn hè chè dopu ch'idda codda i dui scali di u pianu. tandu li tocca à salutà à tuttu u mondu... infini, i pochi aienti chì ci sò. Certi facini neci d'ùn veda, ùn voltani mancu u capu par dìlli simpliciamenti bonghjornu. Mancu Libania dici bonghjornu à tuttu u mondu, è supratuttu micca à quidda pesta di Sabedda. Da poi chì quissa hà chjamatu u so patronu par dìlli chì Libania ùn facia micca bè u menasgiu è chì in più ghjunghjia suventi in ritardu, eccu chì Libania si ni entri pianu pianu com'è a morti è cuntinivighja a so facenda stendu di marmaru, capicalata par suppurtà sta nova ghjurnata. Hè ch'idda s'hè fatta liticà Libania da u patronu. Ùn asspittaia po’ chè quissa u porcu. 

N'hà prufittatu tandu par ritenali a so paga di miseria, dindu ch'era pà u so bè, è chì li facia un rigalu d'ùn rinviàlla micca. Parla pocu u francesu Libania, alora hà dittu chè si.

Certi volti li venini i lacrimi à l'ochja quandu u patronu a tratta com'è unu stracciu di fumaghjolu, ma idda incascia i colpa, u spinu zimbu ma solidu. Ma quand'idda si chjudi in gabinettu tandu cedi, è pienghji par di bonu.

Quand' u travaddu hè compiu, si ni volta in casa. Hè quì ch'idda devi cunfruntàssi cù u maritu, è poni a so paga nant'à a tola. Tutti i mesa hè u rituali chì u so maritu aspetta cù pacenzia.

Jorge pidda i biglietta senza adrizzàlli a parola, i si sciacca in bunetta è fila à u baru par bia è fumà cù i cumpagni. Ùn volta chè tardi in a nuttata quand' u patronu accanta i carrechi è spinghji u lumu par fà capiscia à a cumpagnia ch'hè ora di sarrà. Gattiva cumpagnia infatti.

Anc'assà nanzi chì u so maritu li dumandi i solda, Libania metti da cantu u muntanti di a pighjò è di dui o trè fatturi. Hè cussì ch'idda gestisci a so famidda. Una famidda chì li porghji calori è cunfortu, hè ciò ch'idda dici, è ancu cumpagnia graziosa. Sta donna misteriosa ridi certi volti com'è una zitedda quand'idda parla di l'amori di i soia. Hè rumantica è li piacini i fiori. A socu parchì hè sempri cuntenti d'innacquà i mazzuli ch'un innamuratu faci livrà certi volti à Saveria. Carezza ugni petalu è sunnieghja, u spiritu vagabondu.

Indè d'idda fiurisci un ortu di vaghjimu di culori patimi. S'induvina un' allegria spinta da u destinu spiatatu. U fretu di l'invernu si stalla in furia in l'ortu disincantatu. I fogli giaddi è russi sbolani quì è dà, micca par rinascia ma par spariscia infini cù i ricordi di ghjuvinezza. Un fumaccionu li vesti u sguardu tandu. In sti mumenti, pulisci ancu di più u pianu di travaddu di a piccula cucina, sin' à ch'iddu sichi biancu immaculatu.

Libania dea di i tempi d'oghji brama u ritornu in paesu soiu.

Stu paesu ch'idda hà lacatu par scopra chì a natura umana hè a stessa ugnilocu. Par circà di vincia a crudeltà onniprisenti di u stranieri, l'indiffarenza di u mondu è u sacrifiziu di a so patria.

Ugni annata ci passa trè sittimani par Natali. Cù i soia ritrova un pocu di calori. Hè ciò chè credu. À u ritornu mi dici com'è tuttu s'hè passatu.

Ùn sò micca vacanzi s'e capiscu bè u so racontu. Faci u giru di a parintia, faci visita à ugnunu pà ùn scanzà à nimu. Faci u so menasgiu è ancu pà l'altri, po’ scucinighja par tuttu u mondu, tuttu u tempu. A matina s'arrizza à bon' ora par fà i cumissioni à u marcatu è a sera finisci di lavà i piatti quand' a luna hè alta.

Unu di i so fiddoli hè firmatu culà è li dumanda i soldi ugni volta ch'idda rientri. Li dà u pocu ch'idda pò pà aiutàllu à sortasini.

Purtantu l'ochji li s'accendini quand'idda parla di u so locu.

Una sera l'aghju scontra à bordu di a strada. Ùn m'hà micca vistu andaiu troppu prestu par firmàmmi. Marchjaia d'un passu trattu, strascinendu i so ciabatti com'è murtaghji, a so ghjamba fina andaia cun misura.

U sguardu persu suvitaia a so strada longa è torta.

Vita dura.

Vistu ch'idda hè senza permessu di cunducia è chì i trasporti in cumunu sò rari in sti scorni, faci tuttu u traghjettu à pedi. A matina s'arrizza à sei ori par cumincià à novi, si pripara pianu pianu par lacà dorma u maritu è fila.

Parti à u chjoccu di i sett' ori è marchja duranti dui ori par ghjunghja à tempu à u travaddu.

Sta mani ghjunghji sintinduni di i denti. Mi porghji una lettara amministrativa chè lighjissi u cuntinutu è li spiighessi. Rispondu à a so dumanda, idda mi ringrazia cù ritinuta è cumencia u so travaddu. A socu ch'idda mi voli bè, è a voddu bè ancu eu. Quandu tuttu hè finitu, si ni và salutendu l'unu è l'altru è sparisci.

A ghjurnata hè compia. A vicu ch'idda t'hà mali à u spinu, ch'idda soffri calendusi. Ugni gestu hè unu sforzu chì a frusta un pocu di più, ma ci hè sempri u curaghju. A solita vita di l'aienti felici, ùn la cunnosci micca. A soia hè suminata di spini è cardoni mà cù i so mani rostichi scalza i lamaghji di u chjassu par avanzà in sta furesta abissali. Forsa ci sarà un mumentu vidarà sbuccià u biancori d'una luci celesta, par cunduciala legera versu i nivuli par cuncluda a so marchja pacificata. S'allungarà tandu tranquilla trà tutti sti ballò cunfurtevuli è si lacarà invadiscia spinserata. U so spinu i so pedi ùn ni sintarà più d'indocu, trunizarà in sti celi, com'è a dea ch'idda porta u nomu.

U ventu fretu chì li taglia a faccia sarà sparitu. I so merletti cunghjilati i so scarpi trosci da l'acquata, tuttu sarà passatu. A so sciarpa russa, i so vanti sfilacciati è u so manteddu di lana frustu, tuttu sarà inutuli.

A puvartà è a miseria ùn sarà più chè una mucatura luntana. Ùn ci sarà più bisognu di cunfruntàssi cù u maritu bagnatu d'alcollu, nè di subiscia u so patronu disprizzosu.

À l'ascosu tandu pinsarà ad idda. Libania si lacarà andà à sunnià d'un benessa infinitu, d'un riposu longu è miritatu.

Veni di ghjunghja à u so appartamentu à pian' di tarra. U so maritu l'aspetta.

Dumani, un antru ghjornu.





lundi 2 octobre 2017

Cuncorsu Apertura 17/18 : Albore

Un testu di Stefanu Conca


A so maistria avia francu e cunfine di Marintarra è a ghjente viaghjava assai par vedelu à u cumandu. I prima tempi, i paisani, sempre curiosi, vinianu à vede qual’ellu era stu parsunaghju ricrutatu di pocu à quellu postu. In pocu tempu, a messa in scena di a so opara è a minuzia ch’ellu mettia in u so travagliu avianu fattu di a piazza à a forca u locu di divartimentu u più corsu di tutta a cuntrata. 

U missiavu, u babbu, un ziu, ellu… in a famiglia, eranu tutti di mistieru è Arcione ùn avia micca ricusatu sta pruposta fatta di parte luntanu par stantà a so vita anch’ellu. L’umatone di 2 metri raprisintava à ellu solu tutta a furzaccia chì si pudia truvà inde a natura animale. S’induvinava un capu tamantu à quellu d’un vitellu postu annant’à una spalla di cavallu. Da a vita à i pedi, tutti i musculi di l’anche s’assumigliavanu à quelli d’un cavallu infuriatu prontu à u galoppu. U so scurzale li paria d’esse troppu strettu è ùn n’andava cusì bè à a so pitturiccia larga è piluta abbastanza da fà rinculà un ghjuvencu o ancu un toru. Dopu hè vera chì… Ùn hè cà a so manu dritta… Hè sicura chì senza quella infirmità, i più grandi artisti di a Grecia antica avarianu lasciatu corre à Ercule è sceltu i marmari i più immaculati par fà d’Arcione una scultura sempiterna. 

U so bracciu tesu sopr’à u capu, s’appruntava à minà fermu ! Tutti i musculi di l’arcifalu s’imbuffavanu di u listessu sangue ch’ellu avia da fà corre avà. Era cum’è una ultima cumunione trà u more è u campà, Arcione è l’assassinu, a Vita è Falcinella chì vulia u soiu anch’ella…

Schlinggg !!!

U tagliu largu è luccichente di a piulona arrutata cum’è un rasoghju avia scapatu u ghjuvanone senza ch’ellu ùn si senti mancu u taglià di l’osse di u so collu. Senza circà di sapè u nome di u zitillone o i fatti chì l’eranu rimpruvarati, l’evvive paisane rimpiazzonu subbitu u silenziu di a piazza è si rinfurzonu quandu chì u troppu, intintu d’un culore rossu è tepidu, purtava drittu drittu u capu chì vultulava, à vuchera di sangue, sin’à indrentu a sporta quant’è ch’ellu fù una cubì tirata da un zitellu ind’un tafone. 

Avà, a manu manca appughjata annant’à u manicu, cum’è stantaratu, Arcione stava fronti altu è corpisticchitu davanti à a ghjente chì, discurendusila, cuminciava pianu pianu à parte da a piazza. Ognunu parlava di a prova di u bioa è di a manera ch’ellu avia di manighjà sta piulona. I più in ammiru stimavanu ch’ella pisava 30 chilò è forse ancu di più ! 

- Casa… ùn ne avaranu micca ? pinsava Arcione chì bullia di stà cusì fermu dipoi un quartu d’ora.

U spittaculu era finitu è, à tutti, a vita, chì paria d’esse più alegra, ripigliava u so versu ma, à Arcione, li tuccava sempre à fà ciò chì solu un boia avia u drittu di vede, di cunnosce è di fà.

Ùn si sintia più un ansciu annant’à a piazza è a dulcezza sittimbrina vinia à more anch’ella à st’ora tardiva di u dopu meziornu. Arcione decise infine d’abbandunà a so pusizione impalata. Si cacciò u so coprifaccia è purtò, à a vasca di a funtana chì si truvava in u fondu di a piazza, u troppu castagninu è a piola ch’ellu vulia lavà prestu di tutte e ghjeppe ch’elli avianu addossu. 

- Minà ! Stu sangue hè tuttu una merda à richjarà una volta ch’ellu hè inchjappitu… Eppo e mosche… ahuuu !!

Fatta a pulita, ci vulia à siccà tuttu è unghje bè a piola da ch’ella ùn s’arrughjinisca micca. Annuttava dighjà quandu Arcione finì tutte ste faccende. Quant’è ch’ella fussi un eghju, u boia spugliò a salma, a pigliò pà u fil’ di u spinu è a si messe annant’à a spalla manca. Dopu ripigliò a piulona in manu è si n’andò. Incù tuttu stu pesu ch’ellu strascinava, a so andatura paria strana ancu di più è à ogni mumentu, si saria dettu chì a so parsona squilibrata avia da intrappulà è abbattesi cum’è una leccia sigata…

À st’ora tardiva, era una bona par ellu d’ùn iscuntrà più à nimu in carrughju. A paura di i mazzeri, di e streghe è altri moghi era d’ogni mumentu par tutti sti paisani chì stavanu inchjustrati in e casacce soie è chì mancu una saccata d’oru ghjunghjaria à falli sorte fora.

Arcione ghjunse vicinu à ind’è ellu, senza esse ricca ricca, i dui piani di a so casa a facianu passà par esse una di e più belle casa di u cantone. Tutte e spese eranu pigliate in contu da u signore è, in fatti di pighjò, Arcione ùn pagava nulla. 

I dui mannarini ammandriati accant’ à a casa, fecenu prestu à sente a fumata di u sangue chì schizzittava sempre un pocu à ogni passu ch’ellu facia Arcione. Tandu si fece sente un chjam’è risponde di grugnichime, di mughji è di brioni da accioncà un cristianu tantu a fame è a brama di carne fresca li era insuppurtevule. St’adore di u sangue li scimia e ciarbelle è accicava i so sensi animali : cù a sciuma in bocca, i dui maghjali sciaccavanu i morsi à l’aria, bavacciulavanu è si civravanu u palancatu indibbulitu da a putenza di dui porchi arrimbati.

Aricone l’allittò pà calmalli…

- Tiò tiò tiò… Titiii titiiii ! 

…è senza fassi entre, lasciò cascà a salma spugliata annant’à i dui carnaghji chì, arritti annant’à i pedi di daretu è appughjati contr’à u palancatu, minacciavanu d’abbatte tutta a sarrenda in tarra da ciò ch’elli puntavanu forte. 

Avà, a civa pudia cumincià ! A salma paria d’esse una mariunetta tirata à l’aria da calchì filu invisibile tantu ch’ella vulava à l’aria da e fracate purcine. Prestu u ricordu dighjà sparitu di u cundannatu s’avia da ritruvà in e trippe piene di l’animali. ‘Ci chì u mortu allarga u vivu…

Pà a finestra, si vidia una lumera chì alluminava a cucina induva una donna priparava a cena. Tuttu passendu, Arcione si cacciò u so scurzale di coghju è l’appiccò à u chjodu di u carciarellu induv’ellu l’aspittava un ghjileccu pulitu ch’ellu si messe. Sarrò i purtelli, dede un’uchjata à i purcelli chì si mastacciavanu à chì un pede à chì i minuci, è intrì in casa fendu un bellu surrisu à quelle di a so famigliola.

- O bàà ! O bàà ! s’esclamò Albore, a so fighjola di 7 anni chì curria pà saltalli in collu.
- Aspetta o fighjulè - rispose u gigante - Aspetta una siconda ch’e’ basgi à mammata quantunque…

Senza mancu sente ciò ch’ellu dicia u so babbu, a zitella u puntò ver di una carrega da furzallu à pusà è si fece piglià in ghjinochju da l’umatale chì ridia di core.

A zitella pigliò a manu dritta d’Arcione inde a soia è partendu da a spalla, li carizzava ogni locu u bracciu falendu sin’à a manu. Ahhh sta manu intrammanata, tamanta à quella di a so figliola, chì vinia in punta di u ghjovitu cù e so cinque ditarelle à rampinu chì altru nimu cà Albore ùn avia u drittu di tuccà senza risicà di fiscà a morte. Una manu mandata da u distinu cum’è una sfida à Arcione par impidiscelu di fà un antru mistieru cà quellu di a so sterpa ghjastimata da leva in pulleva.

Stava mutu, fidighjava a zitella chì, tuttu ghjuchendu è cuntendu una storia, li facia un cappucciu di lana in punta ad ogni ditu cum’è par prutege u babbu è a so infirmità da e rise paisane.

A benistà d’Arcione era d’ùn avè micca avutu un masciu…
È fidighjendu una cruciarella in legnu appiccata à u muru, Arcione pinsava :

« O mini-Cristu chì tù sè, tenila puru sta manu chì tù m’ai ricusatu. M’ai avutu à mè cum’è l’altri masci di a famiglia ? Ma à ella… ella ùn l’avarè micca !! »

- O bà, ch’ai fattu oghje ? T’aspittavamu incù mamma ! Ripigliò a zitella ch’ùn piantava d’inghjumellà e dite è d’invintà fole.
- Ch’aghju fattu… ch’aghju fattu ? Chì voli ch’e’ fia ? Ci vole à travaglià… nò ?
- Ahhhh… è dumane, possu vene incù tè ?



mardi 26 septembre 2017

Cuncorsu Apertura 17/18 : 40K - A cullina V

















Un testu di Niculaiu Battini

« Squadra IX, castizzò u radiu, Squadra IX, ubbiettivu V priuritariu, ripetu, ubbiettivu V priuritariu » Erfeu ed i so guerrieri avanzavanu in i carrughji oscuri di a cità svaccaghjata. Più luntanu, à qualchì quartieru di a so pusizione, i cumbatti cuntinuavanu ad arrussisce i camini chjappellati chì currianu trà i bastimenti sprufundati è lacerati da i tiri d'artiglieria di a vigilia. L'aria afra li rimandava l'udore di i baschicci carbunizati à canoni laser è lancifiari, accatastati per centinaie longu ad i fussetti colmi. Ogni passu ch'elli faciani i Space Marini raprisentava una occasione di calpighjà ammansere fumicose è puzzicose di carne macellate senza forme. Tamantu rimisciu ch'elli avianu messu isse rubbaccie d'Orchi famiti, mai sazii di guerre è di rapine. Ghjunti in u sistema d'Alaviu III dapoi mesi, a Waaagh ! di u Big Boss Kenkis Karul avia accampatu è divastatu a medità di i centri ecunomichi di u settore senza chì l'Imperium fussi in misura di parà issu marosu verde di morte è di sangue. « Squadra IX in pusizione, ubbiettivu V in a vicinanza, disse Erfeu appughjendu nantu ad u telecommunicatore stallatu in a so macragna diritta. Aspettemu ordine d'ingagiamentu. » Davanti ad elli, una grande cullina furtificata è cuperta à furtini à mezu strutti. I simbuli imperiali sguassati per fà piazza à d'altre raprisentazione rudimentale di qualchì diu barbaru veneratu da e pelle verde. Pusiziunati à l'usciu di un carrughju chì cunducia ad u purtò chì ci vulia à francà da investì u locu, a Squadra IX Erfeu aspettava e cunsigne di u so capimachju. « Ordini cunfirmati Squadra IX, ripetu, ordini cunfirmati. Ripigliate ubbiettivu V, è tenite. Ripetu, ripigliate è tenite. À voi. Ordini ricevuti è capiti, cuminciemu ripresa di u settore. Terminatu. » Erfeu si girò versu a vintina di guerrieri in armatura lorda chì l'accumpagnava. Fece un segnu è subbitu subbitu escì da i ranghi un Space Marinu chì strascinava forse l'arma a più lorda di tutta a cumpagnia. Tenendula à dui mani, l'omu l'inversiò versu u primu avampostu Orcu chì cinghjia l'intrata di a teppa. D'una pressione nantu ad a scruchjetta di u bolter lordu, pruvucò u fratellu Arman una grandula di focu è di fiare accecante chì furlanò a struttura defensiva, fendula vaciglià seriamente. I so cumpagni fideghjavanu u spettaculu cun gravità, pronti ad impettà ciò chì avia da seguità. In una splusione tamanta, u bastimentu schjattò sottu ad a pressione di l'impatti ripetuti è una immensa culonna di fumu si stese in l'aria, tuppendu una partita di l'orizonte. 

- Squadra in pusizione di tiru, urdinò u capisezzione, una manu nantu ad a pistola-bolter è l'altra stringhjendu forte a so spada-sega energetica. 

Si eseguinu subbitu subbitu i so omi, furmendu nantu à dui ranghi, u primu dinochju in terra, un muru spaventosu di farru è di canoni. À mezu ad u fumu pruvucatu da l'incendiu di l'avampostu in ruvina, si dissegnò una prima siluetta massiva chì avanzò à corri corri versu a squadra, minacciante è zergosa. Ne apparse una siconda, una terza, cinque è sei altre sinu à chì e siluette diventessinu più chjare è precise. Un caneghju d'Orchi arrabbiati è numerosi caricava. Fù datu l'ordine. Space Marini, scatenate l'infernu. Rughjonu tutti à tempu i bolter stesi versu a marea verde. Una fiumara murtale si ribuccò nantu ad i no-umani, macinendu i so effettivi, struppiendu, ammazzendu, sfragellendu, tagliendu tuttu ciò chì scuntrava u furore di i guerrieri di l'Imperium. Un ghjarculu di sangue verde è limicosu maculò u locu, certi Orchi feriti affughendusi u nasu in drentu. Basta, sussurò Erfeu in u telecommunicatore. Daretu à ellu, a truppa prugredì in u mentre ch'elli agunizavanu l'ultimi alieni. Fora di a piccula guarnigione chì rendia oramai l'ultimu fiatu in a fanga, paria a cullina diserta. Restonu prudenti i Space Marini, cuntinuvendu à cullera daretu ad u so capisquadra senza mai piantà di lampà sguardi suspettosi versu i baraccamenti di furtuna custruiti quindi è cullà da l'anziani lucatarii. Ghjunsenu in cima di a pusizione strategica. Da issu locu, vedianu u restu di a cità, Martio Complentis, o omancu ciò chì ne fermava. A più grande metrupola di u pianeta ùn era più chè una ammansera di cenere, di morti è di scuncassu. L'immobuli industriali chì facianu a fiertà di l'elite lucale eranu sia sprufundati sia investiti da legione d'Orchi affaccendate à sguassà ogni vestica di presenza imperiale, l'usine eranu state neutralizate dapoi u principiu di u cunflitu ed i bastimenti culturale eranu tenuti da casernamenti da l'invasori xenos o da i difesori umani. Un disguastu tamantu, si disse l'ufficiale Space Marinu, in u mentre chì un mughju salvaticu u cacciò di e so pensate. Fratellu Uverius fù lampatu à dui metri più luntanu, l'armatura sventrata da una piola aliena smisurata. U corpu à corpu era digià ingagiatu trà a squadra IX ed una quarantina di criature verde, grande, feroce è larghe di spallera. A so spada-sega in manu, Erfeu fece rughje u mutore internu di l'arma annanzu di taglià in dui l'Orcu u più vicinu à nivellu di u pettu. Ad a so diritta, Stefan è Severius tenianu capu à cinque xenos cù e bainette di i so bolter, pratichendu ferite ed aperture in e carne ad ogni colpu ch'elli davanu. Ùn parvense micca Erfeu à distingue a pusizione d'ogni suldatu di soiu in a cunfusione di a battaglia è si lampò in a timpesta sanguinosa senza più pensà ad altra cosa chè di rispinghje issi Orchi ch'elli ùn avianu vistu affaccà. Torna quattru alieni casconu sottu ad i denti muturizati di a so spada, fendu schizzà fiumi verdicci in l'aria affanosa. Schivò un tentativu di scapitamentu, un colpu d'estocu ed una sgrinfia di ferru, rendendu ogni colpu è visendu ghjustu. U nemicu era assai più numerosu, salvaticu è crudele, quì quant'è nantu ad u restu di i settori d'uperazione, ma a qualità di a furmazione militaria di i Space Marini accuppiata à l'altu nivellu tecnulogicu di u so armamentu è di e so mudifiche biulogiche davanu aspessu u vantaghju à i suldati di l'Imperium. Fù torna u casu mentre issu cumbattu mentre chì Erfeu, tirendu l'ultime munizione di a so pistola-bolter, guardava a decina d'assaltanti chì fermava fughjesine versu u pede di a cullina V, à l'agrottu di u restu di e forze nemiche. Mervò, raportu. Esigì Erfeu ad u so subalternu, asciudendu u so fronte maculatu da un mischju di sudore è di sangue. Fratelli Uverius, Stefan, Anaris, Kolt è Avantius in a Pace di l'Imperatore. Severius feritu ma sempre uperaziunale. Vinti trè xenos purgati, fratellu-capitanu. Erfeu stese a manu versu un suldatu di soiu chì capì, dendu ad u so superiore una spezia di screnu ad u quale era integratu un urdinatore satellitariu W33. « Squadra IX tene l'ubbiettivu. Ripetu, tenimu l'ubbiettivu. »

vendredi 15 septembre 2017

Cuncorsu Apertura 17/18 : Scrivite

Un testu di Laure Vincenti 



Hè una fine di seanza cum’è l’altre. Stinza l’anche, s’arrizza è mi porghje a manu. Mi tocca à parte.Ma aghju torna tante parulle à rende, tante parulle à dalli. Ch’ellu ne facci ciò ch’ellu ne vole. Pocu importa. Vogliu solu liberammi, allegeriscemi.

Ch’ellu e ingolli o ch’ellu e rendi, ch’ellu e righjetti o ch’ellu si ne techji.

È tandu mi dice qualcosa di stranu, fora di sughjettu. « Scrivite ». M’hà chitatu cusì.

« Scrivite ». Scrive chè ? U mo odiu, a mo tristezza, u mo viotu. Innò. Mi piace à parlà. M’aiuta à campà appena di più. Hè quant’è à respirà, o piuttostu quant’è à pienghje. Ùn si cumanda, si passa, hè cusì. E parulle una volta sputate facenu infine silenziu intornu à mè. Ùn ribombanu più in u mo capu è ùn mi ponu più ferì.

Scrive m’hà da oblicà à riflette.Custruì frase. « Sughjettu verbiu cumplemente ». Dà sensu. « Cuerenza è pertinenza ».

Truvà un ritimu. « Puntuazione ».

Mi vene cusì faciule di pienghje. Puderia pienghjulà nantu à a pulizza di caratteru, nantu à l’altura di e margine è poi ? E mo parulle ùn sò lacrime. Scrive nantu à a mo suffrenza a mo tristezza i mo mughji i mo crepacori, u m’abandonu a mo scappata u m’amore a mo viulenza a mo vergogna e mo pene i mo ricordi u mo sangue u mo male, a fine ?

Aghju a paura chì ‘sse lettere mi saltinu à collu per tichjassi di a mo carne. L’anime ferite ùn scrivenu, scolanu sanguineghjanu s’assecanu è crepanu.

Eppuru. Una stonda di pace in capu. Ricordi.

1993 facultà D’Aix en provence. Mi nutriscu d’autori chì anu fattu di a scrittura un attu di campà più forte. Scrive per mughjà senza rimore. Duras. Vince a morte. Butor. O u so ricordu. Levi.

Avà sò in casa. Un fogliu biancu, una tastera, è cum’è arme i pezzi di u mo esse.

Tuttu hè quì.

Mi discetu. Stracquata in un pezzu senza culore ne umanità. Aghju u fretu. Aghju u vomitu. Sò sola.

Hè mortu ?
Ié.

Una voce senza visu.

Hè mortu ?
Ié.

Tandu tuttu mi vene à mente.Cun viulenza. I mo stridi è quelli di u mo boia. Stesa nantu à un tavulinu, fideghju in celu è tuttu si mette à girà, tuttu si mette à ughjulà. Cascu, m’infociu, ùn resistu più. Capalzu.

U mo corpu ùn hè più chè fracassu. I mo musculi mi lacereghjanu. Mi sente. Cinghje per tenemi ferma. Pillule per addurmintammi.

U bughju.

Ùn surteraghju chè per interrallu.

Un tufone. Una scatula bianca è laccata. Un visu torbidu. Un corpu incutratu. Un sguardu viotu. U portanu. Digià. Ùn hè più meo. Ùn pienghju.

Hè cusì bellu malgardu e so ferite.

Scrivite.


jeudi 14 septembre 2017

Cuncorsu Apertura 17/18 : Ghjornu numaru 15666



Un testu d'Emmanuelle Valli


Oghji, semu ghjovi. 7 di sittembri di u 2017. Com’è unghji ghjornu, hè scittata da u pisciu. Apri l’ochju drittu. Lampa à mani à manca. Loscia loscia. Hè difficiuli. Chjappa u tiliffuninu. Un Iphone 7. Si appronta ad essa ceca. L’accendi. Chjudi l’ochju. Passani trè sicondi. Si hè adurmintata torna. Trasalta. Hè u pesu di a culpabilità. Pudaria essa in iritardu à u travaddu. Mancu à sunnià la. L’ochji sò aparti. T’hà quattru nutificazioni. Nutizii frischi di a nuttata. Di quì è di altrò.

L’express.fr. Attacchi in Catalogna : membri di u commandò visti davantu à a Turri Eiffel.

Huffingtonpost.fr. Una donna pugna di ricuparà a so caca ind’è u so « match » Tinder è finisci mali.

Leparisien.fr. Parigi : Una donna sequestraia 130 ghjatti in u so studiò di 25m2.

VIDEÒ. Sparizioni di Maëlys : u cascionu di a vittura di u suspettu intaressa l’incaricati di l’inchiesta.

Subbitu pensa à stu tippu, in Inghilterra, calchì ghjornu fà, chì avia tumbu a so amanti – a so nipoti – à colpi di televisiò. A televisiò muderna hè priculosa cù i so anguli pinzuti. L’avia dighjà ditta, ma nimu ùn a voli mai stà à senta. Apri tandu Venteprivée.com, par veda s’è ùn ci hè nudda à cumprà. Empii una sporta è si ni và. Dopu, apri Instagram, par veda s’è iddi ci sò novi cori suttu à a so ultima fotò di frutti biò. Ci ni hè cinqui. Po’ và à nantu à Facebook. Deci amichi ani likatu u so statutu di arimani in giru à u Levothyrox. Un amicu hà publicatu un statutu. Ùn ci capisci un acca ma ùn faci nudda, parchì pari di essa un tarcanu. Tandu li metti liki. Dici cussì :

Babbu hà capitu l’idea di i fake news talmenti bè, chì ùn credi più nudda :

- Ha’ vistu, Macron hà dumandatu à i prupiitarii di calà l’appighjò di 5€
- Ma nò, ùn hè vera.
- Bon’. Ha’ vistu l'uraganu maiori quant’è u quartu di a Francia chì minaccia a Martinica ?
- Ma nò…
- Ma sì. È po’ ci hè Kim Jung…
- Ùn asisti micca iddu.

OKAY BABBU.

Nutificazioni : A voscia sporta Venteprivée si hà da sbiuttà da quì à pocu ! U squillu di u tilifuninu a faci trasaliscia. Casca l’ughjettu à nantu à l’angulu di u so nasu. U dulori a caccia da u so turpori. Hè ora di arrizzà si. A biscica pronta à schiattà, corri à piscià. Chì libarazioni. Si lava i mani. Pidda a spazzulina à denti. Si faci un caffè. Sò sei ori di mani. U carrughju hè silenziosu. Apri u frigò, par piddà u suchju di aranci biò. Metti a spazzulina drintu à u frigò. Si ni avvidarà più tardi. Accendi u so Mac. Infatti, ùn u spinghji mai. L’incresci. Vighja sempri, ancu in u bughju di u so screnu. A caffeina ùn farà u so effettu cà à parta si da u terzu mug cù a licorna. Tutta a magia hè quì. T’hà u tempu di scavà ciò chì idda hà mancatu à nantu à France Culture è Twitter. In rialità, tempu di leghja i tituli ùn hà micca ma u pidda. Arrizzà si dui ori nanzi par ùn avè micca tempu di piddà lu, à chì ghjuvaria ? Ricevi una nutificazioni Messenger. Hè una amica. Un antru ciocciu com’è mè, si dici. Ùn dormi mai quissa. Hè l’oroscopu di a ghjurnata pà i Verghjini. Santa Madonna. Ùn ni pò più di tutti issi cunnarii. Quali hè chì pudaria pridiscia u futuru di una parsona basendu si à nantu à a pusizioni di i steddi è di i pianetti à l'ora di a so nascita ? Invechja. Sarà prestu u so anniversariu. Ancu assà, cunnosci à calchì sia chì li hà da dà u numaru di un bonu chirugu chì li pudarà arranghjà u piegu nasugenianu. Li tocca à pinsà à andà à fà si tattuà i sopracigli, dinò. Squassa u missaghju. Mancu rispondi. Certi volti, si senti sola sola quantunqua. L’aienti, i capisci pocu è micca. Ùn faci nudda, dumani, saremu l’8 di sittembri. Hè ghjornu di festa pupulari è rilighjosa. Veni cilibrata a Natività di a Verghjini. Supra à tuttu in Niolu – Zona Libara – induva i cristiani di l’isula sana si affaccani par veda a famosa prucissioni di a Granitula. Si faci dinò pà u Vennari Santu. Hè a tradizioni. Ed hè dinò a tradizioni di fà u giru di i barracchi. A sittimana scorsa, avia intesu parlà à un turistu, chì cridia chì u scopu era di bia un colpu in unghji casetta di legnu è di ghjunghja à a fini di u parcorsu avendu schizzatu a scimia. À spissu, vinci a scimia, dissi. Hè vera, hè malignu l’animalu. Idda, era andata trè anni fà. Di vultata, cunducia ed avia lacatu una parti di u cuntinutu di u so stomacu dopu à a Scala. Santa Regina. Si ni invinaria di sta festa. U fattu si stà chì dumani, pudarà dorma. Sarani chjusi i scoli. A laicità ? Umbeh. Troppu cumplicatu l’affari. È po’, à chì servi di parlà di sughjetti chì t’ani l’avallu di l’insemi di a cummunità ? Dighjà chì in a Ghisunaccia, una di i so culleghi si era fatta liticà par via di una canzona amparata in arabu. Laca corra. Meddu à ùn circà di capiscia. Mancà di sonnu ùn hè bonu pà a saluta. Ancu di grazia, dumani hà da pudè dorma. Cristu Santu, ùn hà mancu più tempu par fumà una sigaretta ! Li tocca à andà à lavà si in furia, chì dopu hà da essa in iritardu è quissa sì chì li vinaria mali à Maria. 



samedi 9 septembre 2017

Cuncorsu Apertura 17/18 : U Cunsigliu

Un testu di Jean-Michel Neri



U cunsigliu si tene trà mare è monte, duve machja è furesta si cunfondenu. Aspettanu tutti chì l’Anzianu principiessi. 

– Cari fratelli, amichi è vicini, ghjè a siconda volta in la mio lunghìssima vita ch’e’ vi pregu cusì d’ascoltammi. À u primu cunsigliu, i più ghjovani d’issu circondu ùn eranu mancu nati. À st’èpica, avìu presu a parolla pè pruvà di fà compie una guerra tremenda, frà noi, chì ruvinava à tutti dipoi trent’anni. Ci stirpavamu ! Tanti di noi, i più debuli, disfatti, sò stati cundannati. Pensu à certe famiglie sane, sparite puru in ‘ssa lotta fratricida. Sta terra ùn vederà mai più a so sterpa... 

Cummossu, u vechju oratore smette un attimu. 

– … À l’origine di sti tempi barbari, c’era un scumpientu : un gran’ focu cum’è quelli di nanzi, ch’avìa divastatu u nostru rughjone. In sta disgrazia di cennere, noi simu vultati à u nostru più primitivu statu, incù a mente a più salvatica. Pè sopravive, ogn’unu hà cumbattutu u so vicinu, u so fratellu… Hè cusì ch’avìa principiatu ‘ssa tuntia di guerra pè a dominazione è a ricunquista… 
– A cunnoscu sta fola ! dice un picculu Listincu ciuffutu. A mi contava babbò !
– Forse a sapia, u to babbone. L’aghju cunnisciutu bè, risponde l’Ogliastru. 

L’arburi più vechji accunsentenu di silenziu incù l’Anzianu parechje volte millenariu. Quelli ch’avìanu vissutu sta guerra eranu testimonii vivi, è ancu vergugnosi, di st’èpica di bestialità trà piante. 

– Dopu trent’anni di ‘ssi guai, continueghja l’Ogliastru, era diventatu necessariu di fà una tregua, di ritruvà un equilibriu. Tutti l’avìamu capitu. Mi sò concertatu allora cù a culunia di i Pini, i più freschi stabiliti quì, ma i più aggressivi. I più famiti. Aghju spiegatu cun pacenzia è cù a sperienza di l’immurtalità, à sti giganti ghjuvanili, chì prezzu terribule avarìanu da pagà anch’elli s’elli furzighjàvanu cusì, s’elli stàvanu l’ultimi in’ssu circondu. L’aghju scunvinti chì ‘ssa tistardizia ceca sarìa una scimità, una devianza chì smintica un principiu sacratu per noi tutti. Sta leghje essenziale hè quella di l’intelligenza trà i vegetali : i nostri interessi ponu esse diversi, ma tutti avemu bisognu di l’altri pè campà … I Pini m’anu intesu è anu capitu chì periculu ci sarìa, ancu per elli, d’esse l’unica razza vegetale d’un mondu… forse più cumplessu è suttile. Anu rinunciatu à culunizà di più, è emu fattu una forza cumuna di ‘ssa cuncurrenza. È avà, belli zitelli, sò trè seculi chì no’ campemu cusì in armunia, in lu rispettu di a nostra diversità è di i nostri bisogni propii. 

Da u pianu supranu, u più maiò è u più vechju Pinu sumena una biuccata d’e so foglie lebie, cume una piuvita secca di confetti pinzuti. 

Un Querciu maiò face tremà e so fronde, interrumpendu l’Anzianu :

– Bla, bla, bla… Hè facile di chjachjarà cusì quande vo’ site cintinaie. Èiu sò solu quì. Sò l’ultimu di a mo razza in quellu circondu. I Pini ?… Ùn lascianu mancu cresce a mo figliulanza ! U cupertu face cuperchju : trattene e mo creature nannule cum’è Muchji…

St’evucazione face inalzà si e rame incristite d’una decina di Muchji offesi è di Murte sulidàrie.

– Ùn la dicu micca per voi i mo picculi amicacci, si scusa u Querciu, ma à ‘ssu contu i mo Querciucci ùn faranu mai ghjande… è a mo razza si spenghjerà incù mè.
– Stà serenu, o Quarciò ! risponde calmamente l’Ogliastru. Aghju cunnisciutu u to arcibabbone è ancu i to antenati. A to famiglia ùn spariscerà micca cusì, a ti possu ghjurà. Poi ancu ringrazià i Pini di mentene abastanza ombra è frescu pè fà nasce a to sterpa è prisirvalla, i so primi anni. 
– chì voli dì ?
– A nostra terra hè diventata secca. U nostru rughjone hà cambiatu. Ùn hè più òttimu pè e nostre creature cù e so piccule radiche corte corte. Senza aiutalli un pocu in li primi tempi, li mancarebbe l’acqua. Sti Pini sò capaci di falla cullà da a China, è noi tutti ne godemu. Ùn la sapia ?
– Beuh…

Un ghjovanu Frassu, vicinu à u Querciu, ùn hè micca scunvintu :

– Ammettimu… Ma cumu esse sicuri chì st’orchi di Pini ci lasceranu cresce è campà più lunghi chè erbe ?

Stu colpu, un Pinu lascia cascà una bella pigna chì ribomba in a frasca suttana, per finisce a so corsa in pedi à u Frassu.

– Vedi chì mi cercanu ! 
– Pianu o zitelli ! ammunesta l’Ogliastru. Capite ch’anch’elli anu bisognu di noi… è di i nostri cadàveri, nant’à a terra è indrentu à ella. 
– È quessa mi deve rassicurà ?
– O Frassucciu, vedi sempre “l’arburu mezu seccu”. Per fà cadàveri, prima ci vole di i vivi... quessi simu noi è a nostra figliulanza. A machja viva chè no’ simu, assicura u pedi di sti giganti offerti à lu ventu. È una volta morti, i nostri ossi, legnu è fronde secche, rendenu u terrenu più riccu è più grassu chè i Pini sarìanu capaci à falla da par elli. Eccu ! Ma pè sapè quessa, ci vol’ à esse à pena più attenti in chìmica è fìsica, o muccicò !

Sottu voce, u Querciu stuzzicheghja lu Frassu :

– T’hà sbrembatu, lu vechju ! 
– È tù, cambii d’idea cum’è di fronde, o falsò !

Una volta di più, l’Ogliastru a sà. 

– Ùn credite micca ! Senza quella necessità, rispettu naturale ci ne saria poc’è micca. A capisciatura d’issa regula ùn vi rende micca migliore… solamente più cuerente: a più utile qualità. 


L’Ogliastru stà zittu u tempu di lascià spinghjesi i murmuri di u frundame. Pare stanchissimu à st’ora è si vedenu i so seculi per a prima volta. Cun tristezza, ripiglia pianamente. 

– Ma oghje ùn basta più. Tutti quelli sforzi chì n’emu fattu pè campà inseme, pè mentene l’armunia trà noi, à mumentu ùn valeranu più nunda. Un periculu maiò hà da vene da quì à pocu. Hé di quessa ch'e' vulìu parlà ne. 
– Torna lu focu ?
– Peghju ! chì dopu u focu, si pò sempre risorge.
– Un’antra guerra ?
– Ghjà persa, quessa. Sta volta, nimu a sà ciò chì fermerà di noi.
– O basta ! s’arrabbia un Albitru più angusciatu chè l’altri. Falla finita ! Dilla franca, l’anzianu !
– Hè una calamità ch’ùn avemu mai cunnisciutu. Ùn hè manc’un nemicu, hè una malatia... UNA BATTERIA DI MORTE.
– Sì sicuru ? Cum’è a poi sapè ? 
– Cù i seculi, aghju amparatu à capì l’acelli. L’anu vista, vicinu. Terre ruvinate, lecche, senza vita. Anch’e radiche crepanu, spariscenu. Simu quasi tutti cuncernati, è ùn averemu micca abastanza tempu pè evuluà è adattà ci. Sta pesta ti fulmina...
– Mà ùn hè pussibule ! L’omi anu da fà qualcosa ! ùn si vedenu più tantu ma... anu sempre avutu bisognu di u nostru legnu, i nostri frutti, a nostra frasca. Ci mentenenu, ci curanu. Sò putenti. Ci pruteghjeranu !
– L’omi, dici ? pover’à noi, sò elli chì l’anu purtata...