mardi 21 janvier 2020

Premiu Timpesta 2020 : E spade d'Eleu

Una nuvella di Niculaiu Battini 


“Centu cinquanta eranu ! Centu cinquanta ! Una bella carica è l’emu spazzati d’un colpu, tutti sti vigliacchi di manghjamerda... Cun Carlinu di Fou chì ci cunducia cusì fieru. Ci vulia à vede custì. Un tonu d’un antru mondu, una scossa di quelle putente, è po più nimu, cum’è sè n’entrissimu trà l’anche d’una donnetta. Incredivule, a vi dicu. Poche cumedie chè no sentiamu cù a so reputazione di guerrieri senza peura, di barbari sanguinosi è custì è culà è ùn sò chè. I barbari Selemini... A spada d’Eleu l’anu tastata è ùn n’anu dumandatu di più. Lacatela rivene ‘ssa rimigna quì. Tornerà à pigliassi qualchì lancia in culu ! 

Frecu, ùn n’ete micca un pocu una techja di parlà cum’è qualchì furdanacciu di Caravone ? Site un cavaleriu di u regame d’Eleu è di a So Maestà u rè Tiru, survegliatemi ciò chì esce di ‘ssa bocca quì. 

Scusate Elbertu, a mi cresce sempre sottu à u currighjolu quand’o pensu à a concia ch’ella s’hè pigliata quella razzaccia !” 

Daretu à a cavalcatura d’Erbertu d’Alerinu, a piccula truppa di dece cavalieri lordi avanzava in campagna, annannata da i ragioni di Frecu D’Estevilla chì ne pudia amusà certi o fanne scimisce d’altri secondu i ghjorni. 

“Signore, c’hè u fume quallà... privense Nunziu d’Entè, un grende biondu barbutu chì cavalcava à a diritta di d’Alerinu. 

Andemu à vede, siate pronti ! » 

In qualchì minutu, a culonna di palatini ghjunse davanti à unepoche di case sfundate, vasi un paisolu, chì brusgiavanu. Ingiru à quesse, discerne si pudia unepochi d’omi prisenti. Nemichi o amichi ùn si sapia, ma u focu chì cunsumava i bastimenti ùn annunciava nunda d’agredevule. 

“ Ah ! Sti manghjaculi di Selemini ! mughjò Frecu d’Estevilla, tirendu a so spada da u so stucciu. Elbertu, lacatemi conduce qualchì bella carica ch’o i cumpiessi tutti. 

Frecu, basta. Ùn sò micca Selemini, micca quì à ùn sò quantu leghe di u fronte. Avvicinemuci, n’emu da sapè di più.” 

Ghjunti à vinti pedi di a mansa d’omi scunnisciuti, u signore di a culonna piantò. 

“Chì si passa quì, fatevi cunnosce.” 

Davanti à elli, una trentina d’omi vestuti à l’usu d’Eleu, tutti di povera cundizione, s’avvicinò pianu pianinu cun sfidatezza assai. Tenianu à manu à chì bastoni à chì forche à chì piole, tutti attrazzi ch’elli impiecavanu i so purtadori ind’è i strazii cuttitiani chì ritimavanu a vita campagnola. 

“È tù quale sì nobiluchju ? 

Corciu mastucciu miseriu, prisentati à u signore d’Alerinu è pianu à ciò chè tù dici ! u ripigliò d’Estevilla, minacciosu cù a so arma ben videvula è u so tonu seccu. 

Signore di chè ? Di u ventu ?” 

Stupiti da l’assicurenza impertinente di u paisanu, Frecu è Nunziu d’Entè si lancionu un sguardu esitente. 

“Dimmi ciò chè vo fate quì è à nome di quale a fate, dopu mintuveremu e to manere. Rispose Elbertu d’Alerinu, fizzendu ind’è l’ochji u so interlocutore. 

Allora t’aghju da spiecà una cosa. U to rè l’anu inculatu i Selemini dui ghjorni fà è quì ind’è tuttu u reghjone i signori cum’è voi i ci simu appiccati bè cum’ellu ci averebbe vulsutu falla bellu nenzu. Allora Alerinu Alerinu, pigliati in boccu u mio pippi...” 



Ùn ebbe mancu u tempu di compie a so rima ben trova u banditu chì d’Estevilla francava à galluppà i vinti pedi chì i separavanu, u rimore di a cavalcatura lorda cuprendu u sonu di a voce di l’ambrascu. 
U tempu di capisce a situazione nova a truppa sana s’attruccò à l’assaltu di u caneghju di rivultati, spade à u chjaru è à u cridu d’Eleu. 
Trè frezze vensenu à ficcassi in u petturale d’Aldarellu di Vericciu. U cavalieru cascò in terra, mortu. Una lancia sbaccò l’armuratura di Selericciu u Bellu, quessu si ne sfallò dinù in pianu mentre chì u restu di a cumpagnia caricava à corri corri. 
L’impattu fù terrivule. I pisii cavalli di guerra scarpighjonu quelli chì l’impettavanu è a cavaleria lorda s’addentrò luntanu tramezu à a furmazione indisciplinata di i so nemichi. Ghjuntu u primu, Frecu d’Estevilla cuntava digià cinque o sei morti à u so attivu, sfragellendu tuttu ciò chì passava à purtata di ferru, menendu di stoccu è tagliu è supranendu à tutti da l’altu di u destrieru. Elbertu schivò di pocu una piulata, fendu rifalà di tuttu u so pesu u tagliu di a so spada nantu à u capu di qualchì sfurtunatu troppu losciu. Dendu un colpu di spronu nantu à i fianchi di a cavalcatura, u cavalieru francò à l’impicciata, intuppendu quelli chì stavanu mezu è mandendu parechji in pianu, lacerendu à tempu ciò ch’ellu pudia cù a so faia murtale. 
Un gran rimore si fece sente. Una casa in fiamme sfundò daveru, lascendu piazza à una siluetta tamanta ch’ellu si ne vedia poche. 

“Signore, ùn bastava a morte di Tiru per azzizzà sta canaglia ! mughjò d’Entè à mezu à a barruffa, cuntinuendu di fà piove a morte. 

Eh ! Saetta ! Sti carnavali ùn sò ghjunti soli nè ?!” aghjustò D’Estevilla, pruvuchente quant’è intimuritu da ciò chì tutt’ognunu pudia vede à l’oramai. 

Da pettu à a battaglia, ‘ssa grende macula d’omi è di morti chì cuminciava à schjarisce per via di a fughjita di l’ultimi banditi, una bestia di vinticinque pedi d’altura scrutava a scena in cerca di u so prussimu ripastu. Daretu à ella, dui di i cungeneri s’avvicinavanu. 

“ Kalkal ert’ uk cavalieri... Manghjà manghjà wi’ culetti à vo’… “ disse u primu gicante, ridendu d’una risa abuminevule è svelendu i so grendi denti ghjalli è pinzuti. Kalkal ert’ uk ripetinu i so dui sbiri, goffi è svapentosi quant’è ellu. 

Erbertu d’Alerinu fece rifurmà i ranghi, i cavalieri in linea, lance tese in avanti. Scalpighjendu e salme di i banditi è di i so fratelli cascati mentre a battaglia, u signore sunò a carica versu i trè mostri è u valle tremò sottu à u galoppu di e cavalcature di guerra. Ebbe solu u tempu di vede D’Estevilla riceve un colpu di mazzetta smisurata in pienu petturale, nenzu di perde cunniscenza è di ciuttassi à bughju. 

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire