dimanche 23 février 2020

Premiu Timpesta 2020 : L’ultima di tutte

Una nuvella di Clément Parigi


Lambert guardava u quadru cù un surrisu beatu. Una lacrima nasce, prima di movesi u longu di a mascara d’arzilla chì priservava l’altri di a so mansella scarnia, induve e piaghe ùn si chjodenu mai. 

L’omu si rende contu di i so pienti quandu u so bavellu fù crosciu. Ùn hè micca stunatu quantu eranu pisii i ricordi in a so mente … Cun calma, si ramintava a crunulugia di e so visite à u museu. 

Si ricurdava di l’invitazione à l’inaugurazione, ghjera à u museu di u Louvre, di maghju 1937 : Otto Dix, artistu incredibule scarcatu da l’Alemagna nazista, riabilitatu da a Francia. Ghjera, almenu, scrittu cusì à nantu à u cartulare. I nazisti avianu pruibitu l’arte, ch’elli chjamavanu « degeneratu », è l’opere d’Otto Dix ne facianu parte. Eranu pochi i travagli à sopravive à e purghe, ma quelli chì eranu stati salvati sò stati riguarati pà i paesi nemichi, troppu felici di pratende à una prevalenza culturale. « Prupaganda, ghjustu què ». 

Per a prima visita, era statu acciacciambaratu pà l’effervescenza di u locu. Quasi tutti l’invitati eranu, cum’è ellu, veterani di a grande guerra è sta spusizione era, in fine, solu un mezu d’inaccerbisce u patriuttismu è u militarismu di l’anziani suldati prisenti. Lambert era scugnulatu di tuttu sta cumedia, perchè ellu l’avia vistu u quadru, è firmava fissu. 

Solu qualchì ora era abbastanza per a piccula folla chì era digià stancata di l’arte è chì abbandunava à Lambert, solu cù a so cuntemplazione silenziosa, per fà pardurà e so discursate infiammate ind’è e brasserie. « Forse anu dimenticatu a pazienza ». 

L’anzianu cumbattente pensava à e so quattru annate di fanga è di patimentu per a patria. A pazienza, n’avia bisognu assai. Sè, in u spiritu di a ghjente di daretu u fronte, a guerra ghjera Verdun, Le chemin des dames, les Ardennes, la Somme … Davanti, per i suldati, a guerra ghjera l’attesa infinniscevule, l’angoscia è a morte invisibile, u rombu di e bombe senza fine è regulare cum’è i battimenti di core. 

Verdun, le chemin des dames, les Ardennes, la Somme … Nomi chì rinconcanu cum’è i Termopili, cum’è Gaugamela, cum’è e battaglie mitiche di l’antichità. Mitologicu, cum’è L’Iliade è l’assediu di Troia. Ellu, Lambert, di ste battaglie, ùn ne avia fattu manc’una. Avia bè cuminciatu a guerra in u 1914, sopravissutu à l’azzuffu di u Donon è à quellu d’Arras. « À credelli, nunda d’eccezziunale ». 

À Arras, e bombe avianu, davant’ à i so ochji, arrassinatu a furesta di Maroeuil in una meza ghjurnata. Quandu era rientratu ind’è ellu, hà imparatu chì l’industria avia fattu listessu cun quella accantu à u so quartieru per fà casce. Ùn serebbe micca stunatu di sapè chì ancu què hè statu fattu in una meza ghjurnata. Ma forse chì un arburu di stu locu avia ghjuvatu à fà a pittura d’Otto Dix ? Seria un magru cunfortu, ma Lambert u coglie cù piacè. 

Si ramintava tutte e so visite, sempre per piantassi davanti à a pittura. Ghjè venutu dece volte ? Vinte ? Mancu ellu a sà. Ma pudia asserisce chì l’anziani cumbattenti di u primu ghjornu, ùn ne hà più vistu unu. 

U museu era sempre pienu di sti falzi appassiunati d’arte, à ghjurà solu per a mudernità. Lambert, ellu, ghjurava chì nessunu avia cunnisciutu i fucili. Mentre ch’ellu perdia a so ghjuventù, è dopu à a so faccia trè mesi nanzu à l’armistiziu, elli ùn avianu mai piantatu di ballà induve l’osterie aperte di Parigi grazia à i tassì di a Marne … 

Hà pruvatu di ignuralli cum’è elli a facianu cun ellu. Sta ghjente chì vede tant’intaressi ind’è stu quadru « a so struttura, a so cumpusizione, u travagliu di i codici visuali è estetichi … » 

Cum’è ghjè pussibile di vede tutte ste cose, invisibile per ellu ? Cum’è pudianu passà à cantu à Lambert senza vedelu ? 

Ellu vede u dulore, u ricordu di u tenente li dumandò d’ùn esse micca à nantu à u ritrattu di u regimentu per priservà u publicu di e so cicatrice. Ma vede ancu cunfortu, facce sciappate prisentate cù simplicità, umanità. « Ghjente nurmale … » 

Un sguardu, una ricunniscenza. Ghjeranu per què e lacrime, in fine. 

Lambert, à l’ispensata, avia surtitu l’arma di u so ghjubone è a tenia dapoi qualchì minuta. In giru à ellu, i visitadori di u museu cumminciavanu à spaventassi è, luntanu, u persunale di u museu s’affaccava, pistole in manu. 

Senza chì nimu si muvissi, l’omu s’hè tombu. U so corpu era cascatu nantu à u marmeru di u museu, è u sangue scurria di a so macragna. 

In a so vesta, anu trovu u so attu di mubilisazione, stampatu di a menzione « adattu per u cumbattu ». 

Ghjera veramente l’ultima di tutte per l’anzianu cumbattente, chì fù lampatu in nuvembre 1939 in una fossa cumuna, un surrisu beatu in bocca.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire