mercredi 20 mars 2019

Premiu Timpesta 2019 : Stà in fondu ? Ghjiumetria leibniziana

Un testu di Marc-Antoine Faure Colonna d'Istria


A fumaccia di una sigaretta. Fora a notti, isciuta da i mura, da a strada, da lu celu scatinatu, era diventata maestra in ista sirata d’inguernu. U ghjornu muria in tarra, anniendusi ind’u so sangu viscosu. Eru à u terzu pianu, un alloghju di vinti metri quadrati, u sulaghju inghjallitu rispundia à u pavimentu rossu, taccatu quà è là. U lumu pruducia un mischiu angosciosu di meza-luci è di bughju quasgi rilighjosu – misticu. A fumaccia andò à perdasi in a meza-luci avida ; un ambiu maladettu, fantasmi cheti è tumbatori, vistuti di familiarità, purtaiani in iddi stu simbolu di morti. 

I circuli principionu à girà. Da a notti schjuppò un granu di fotonu, senza locu, o forsa da dui urighjini opposti, è po’ i filaccj si missini intornu à u circulu è i so rispechji, u circulu è l’altri circuli chì s’incruceghjani senza tuccassi, u lumu divena circulu è linea, circulu infinitu, ghjiumetria Leibniziana ; si stendi è s’aggrunchja. A tarra hè rossa, u sangu si cunfondi ; u sangu hè tarra, è Diu ghjudicarà. L’alba malba hè u ribombu di a me incapacitai. Fora i fantasmi smariscini com’è a Luna, i stiddi, a viscosità. Mi nutriscu di l’alba, u bichjeru hè pienu di cennari, a foglia hè rimasta bianca. 

Et ubicumque cadaver fuerit, statim adest aquila (Job, XXXIX, 30)

Badda è fala in spiri. A salma hè tarra, sognu, Diu, salma pagana chì si à u soli. A morti ùn hè a fini lla vita, postu chì a vita hè a sprissioni di l’eiu, chì socu eiu ma anch’iddu hè eiu, è quiddu chì era prima, quiddu chì ghjunghjarà dopu. A baddata hè una sinfunia ; a lettara, a nota, a parodda idda stessa, sò zoddi d’immurtalità. 

L’azuru hè abbambacciatu, u caffè neru è prufondu. A petra bianca si sguassa ind’u celu biotu. Dui piani sopraposti, sguillanti, u calcariu ciomba in l’uceanu, a natura marina gallighjeghja languidamenti. I zancari scialbi entrini in l’acqua diafana. Ci voli à lampassi, u capu prima. I marusoli ci portani ancora qualchì metru versu à l’urici ; u mari s’apri à bracci aparti. À u largu, u mari i pruietta nantu à un scoddu di carbonu. A palma si sfendi in a sciuma furiosa. Hè ghjuntu à l’altura. Supraneghja l’urizonti è lu so corpu stesu. A so palma sanguineghja. Licca. Idda i fighja è ridi. A so palma hè quidda chì prega è tocca u senu, chì viaghja nantu à u corpu disiratu, u biancori è li capeddi ondulanti induvinati ind’a meza-luci di l’alloghju. 

Dio è un cane dici Michon. Rispondariu chì u scrittori hè un cani, ch’a parodda di Diu ùn si leghji micca ind’i paghjini fatti da l’omu, ignuranti par natura, nè ind’a palma sfesa, bocca llu diavuli. Giorgio Ambrosini, ind’un tempu più anzianu, à l’orlu llu Tibru, dici : “l’arti hè una risposta à Diu, a testualità di a noscia ignuranza. L’artistu si credi Diu è si rispondi, a criazioni hè una divuzioni pagana” in De quinque virtutibus cardinalibus, risposta a Grigorio de Rimini. Ambrosini aghjunghji un principiu di cuntestazioni di a puisia è una rimessa in causa lla scolastica augustiniana. A puisia hè eresia, l’arti devi essa giratu versu Diu, è a filusuffia chì hè puisia quand’idda ùn hè teulugia devi essa cuntestata. L’omu ùn hà u puteri di crià : a so criazioni hè sempri una imitazioni vulgari di a criazioni urighjinali, di a So opara. 

U so corpu brunu si alza nantu à u calcariu accicanti. Attraversa l’arghja piana, u silenziu marinu rimpiazza u silenziu llu soli. Tocca u fondu, a rena u rendi invisibili par u mondu ossigenatu. U serpu isciutu da a so palma, da a bocca llu diavuli, si cunvoddi ingiru à u so coddu. Stà in fondu ? Nè Monsignori Ambrosini, nè pueta paganu chivi. Eppuru puisia ci n’hè, in l’ondulazioni di i strati d’uceanu è u raghju debbuli chì parveni ; rilighjosità ci n’hè dinò in l’immensità ontologica, postu chì daretu à l’urizonti o u blù prufondu c’hè qualcosa, sapemi senza veda, sapemi chì ci hè qualcosa, è quandu ci saremi ùn vidaremi più u nosciu locu di prima. Fisica. Socu abbastanza prufondu. U mo corpu hè pisanti, carcu di puisia è di rilighjosità, micca di versi è di salmi, micca di metrica è di liturgia. U raghju riscalda a me palma. Hà l’ochju ghjallu hè un surrisu. Eiu ùn entri micca in a configurazioni di l’Aleph. Socu una puisia è una rilighjosità, è chivi si rispondini, si mischiani par fundà u circulu. Socu eiu è iddu. A rutazioni accillireghja. U circulu hè un puntu, l’ossigenu smarisci cù u lumu ; stà in fondu.


Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire